Ultimul dans.

23.Împărțirea căii

Portalul se închise brusc în urma lor, lăsându-i într-un gol negru, care părea să absoarbă orice urmă de lumină. Aerul devenise mai dens, iar tăcerea, în loc să fie calmantă, părea să apese asupra lor cu o greutate incontrolabilă. Erau într-un loc care părea nereal, imposibil de localizat într-o dimensiune familiară. Totul părea rupt, dar totuși, totul era familiar — o senzație stranie de déjà-vu îi cuprindea, iar fiecare colț al acestui loc părea să le șoptească secrete pe care nu le voiau auzite.

„Unde suntem?” întrebă Emil, vocea sa plină de îngrijorare, încercând să pătrundă în întunericul care îi înconjura.

„Cred că suntem într-un alt strat al realității,” răspunse Isabelle, cu o voce calmă, dar nesigură. „Dar nu arată ca nimic din ce am întâlnit până acum.”

Ana se uită în jur, ochii plini de neliniște. „Ce fel de loc este acesta? Nu am mai simțit niciodată așa ceva... Parcă nu suntem doar într-un alt loc, dar într-o altă stare a minții.”

Gabriel păși înainte, cu privirea fixată pe un punct îndepărtat. „Este un loc în care nu mai putem da înapoi. Adrian ne-a aruncat aici pentru a ne testa limitele. Iar noi trebuie să alegem ce facem cu acele limite.”

Dintr-o dată, înaintea lor apărură două drumuri, fiecare fiind învăluit într-o lumină strălucitoare, dar diferită — o lumină rece și neiertătoare, ca un foc palid care ardea fără să consume nimic. Erau la o răscruce, iar fiecare cale promitea o descoperire diferită.

„Cum alegem?” întrebă Victor, ridicându-și ochii spre fiecare dintre cei din jur. „Am învățat deja că orice alegere pe care o facem ne schimbă drumul. Ce se întâmplă dacă alegem greșit?”

„Nu există greșeli, doar alegeri,” răspunse Gabriel, cu o privire concentrată. „Dar fiecare alegere ne adâncește în ceea ce suntem cu adevărat. Asta ne va defini acum.”

„Trebuie să fim atenți,” adăugă Isabelle. „Adrian vrea să ne facă să ne temem de deciziile noastre. El știe că alegerea greșită poate distruge tot ce am construit până acum.”

Ana simți o presiune imensă pe piept, ca și cum fiecare respirație ar fi putut fi ultima. „Dar ce vom găsi pe calea asta? Cum putem să știm că nu suntem doar jucăria lui, că nu facem parte dintr-o capcană din care nu vom ieși niciodată?”

„Nimeni nu știe ce vom găsi,” răspunse Emil. „Dar nu putem rămâne aici, în așteptare. Oricum, nu mai avem timp.”

Cu un simț al hotărârii crescând în fiecare dintre ei, grupul începu să se apropie de drumurile care se întindeau înainte. Fiecare dintre ei știa că nu exista o cale simplă, nici un drum ușor. Adrian le-ar fi întins capcane pe fiecare dintre ele.

„Înainte,” spuse Gabriel, cu vocea fermă, dar ușor tremurândă, ca un ecou al fricii din adâncul său. „Nu putem sta pe loc. Trebuie să alegem acum.”

Fiecare dintre ei păși înainte, înghițind o ultimă gură de aer, încercând să își împace temerile cu curajul. Fiecare pas îi ducea mai adânc în labirintul minții lor, într-un loc unde nu mai era niciun loc de întoarcere.

Și totuși, în mijlocul acelei tăceri adânci, o fărâmă de speranță încă mai pâlpâia.