Ultimul dans.

11.Umbrele adevărului

Ana nu își putu desprinde privirea de la Adrian. Era acolo, în pragul ușii, cu acea stare de impunere tăcută care o făcea să se simtă vulnerabilă, de parcă totul în jurul ei ar fi devenit dintr-o dată mult mai fragil. Nu mai era loc pentru ezitări. Adrian nu era doar un personaj din trecutul lor – era o amenințare activă, o forță care putea să întoarcă totul înapoi în abis.

„Nu credeam că veți ajunge până aici,” spuse el, zâmbind rece. „Credeam că veți ceda, că veți lăsa frica să vă consume, dar văd că sunt doar niște copii pierduți într-un joc de-a v-ați ascunselea.”

Ana simți un fior rece pe șira spinării, dar își strânse pumnii, încercând să înfrunte adevărul pe care îl purta adânc în suflet. Adrian știa prea bine că toate deciziile lor duceau către el. El era piesa centrală a acestei piese de teatru, iar ei – doar marionete care urmau să înfrunte nu doar realitatea, ci și adevăruri dure.

„Nu ne vei înfrunta niciodată, Adrian,” spuse Gabriel, cu o calmă hotărâre. „Nu mai ești decât o umbră a ceea ce ai fost. O să te oprești, chiar dacă va trebui să plătim cel mai înalt preț.”

Adrian înălță o sprânceană, iar un zâmbet jucăuș apăru pe fața lui. „Plătiți, spuneți… Știți ce înseamnă cu adevărat să plătești prețul pentru un adevăr? Sau pentru iluzia că ați descoperit un adevăr?” Vocea lui deveni mai rece, iar aerul din încăpere părea să se răcească sub influența lui. „Eu am învățat adevărul prea devreme și am plătit pentru el. Așa că nu mă impresionează când vorbiți despre sacrificiu. Înainte să mă judecați, întrebați-vă: ce sunteți dispuși să pierdeți?”

Întreaga sală părea să tremure sub cuvintele lui, dar Ana, pentru prima dată de când îl auzise vorbind, nu mai simțea frică. Nu mai era doar o fată care fugea de umbra trecutului. Acum știa că fiecare dintre ei avea o alegere de făcut. Nu doar ea, nu doar Adrian. Fiecare dintre ei trebuia să decidă ce era dispus să sacrifice și ce urma să câștige.

„Dacă vrei să ne înfrunți cu adevărat, Adrian,” spuse Ana, ridicându-se în picioare, „atunci fă-o acum. Fără jocuri, fără minciuni. Vino și luptă. Căci noi nu mai fugim.”

Toată încăperea se umplu de o liniște apăsătoare. Adrian își mișcă ușor capul, ca și cum ar fi apreciat curajul ei, dar ochii lui erau plini de o tăcere amenințătoare. Apoi, cu un gest aproape imperceptibil, dispăru din fața lor, lăsând doar ecoul cuvintelor sale să răsune în aer.

„Ați ales drumul cel mai greu, dar nimeni nu v-a spus că va fi ușor. Toți veți înfrunta propriile umbre. Așa cum le-am înfruntat și eu.”

Rămăseseră tăcuți câteva momente, fiecare procesând ceea ce se întâmplase. Tensiunea lăsată de prezența lui Adrian era ca o mantie grea, dar Ana știa că nu se putea opri acum. Ei trebuiau să continue să înainteze. Mai mult decât atât, aveau nevoie să se unească și să descopere adevărul din spatele cuvintelor lui Adrian, căci, în spatele amenințărilor sale, exista o realitate care îi privea direct.

„Adrian nu va lăsa nimic în urmă,” spuse Isabelle, la un moment dat. „Știe prea bine cum să manipuleze mințile noastre. Dar trebuie să mergem mai departe, chiar dacă știm că și el va continua să ne urmărească.”

Ana se uită la fiecare dintre ei. Emil, Gabriel, Isabelle… Toți aveau aceleași temeri, dar și aceeași hotărâre. Nu mai aveau timp pentru regrete. Drumul lor, oricât de întunecat și periculos ar fi fost, trebuia să continue.

„Adrian a spus că vom înfrunta propriile umbre,” spuse Ana, cu un ton mai grav. „Cred că tocmai am început să înțelegem ce înseamnă asta. Dar să nu uităm un lucru: adevărul nu poate fi ținut în întuneric pentru totdeauna.”

„Adevărul ne va face liberi,” adăugă Gabriel. „Dar va veni cu un preț. Un preț pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească.”

Ana știa că aveau dreptate. Așa cum fiecare dintre ei purta propriile umbre, adevărul urma să le fie revelat pas cu pas, dar nu fără sacrificii. Chiar și acum, când totul părea atât de îndepărtat, știa că totul se legase într-un fel. Căci întunericul nu ar putea să rămână la nesfârșit. Nu avea voie să rămână.