Ultimul dans.

15.În fruntea haosului

Ana simțea cum picioarele îi tremurau sub presiunea nevăzută a atmosferei din jur. Poarta s-a închis în urma lor cu un zgomot surd, lăsându-i într-un vid imens, dar îngust, o încăpere vastă care părea să se întindă infinit. Lumina palidă din jur nu venea de nicăieri anume, ci părea să înghită totul în jurul lor. Fiecare colț al încăperii părea să fie o umbră în sine, ascunzând semne de ceva ce nu puteau înțelege încă.

„Ce... ce este locul acesta?” întrebă Isabelle, cu vocea tremurândă, ca și cum fiecare cuvânt rostit ar fi făcut aerul mai dens și mai greu de respirat. „Nu există nicio ușă, nici un drum înapoi...”

Ana își strânse pumnii. „Nu avem timp pentru întrebări. Trebuie să înfruntăm ceea ce se află în fața noastră.”

Chiar înainte ca vreunul dintre ei să răspundă, o serie de iluzii bizară izbucniră din podea, sub forma unor imagini distorsionate ale unor scene din trecutul lor. Viziuni cu Adrian, cu ochii lui plini de ură și cu privirea de calcul rece, străbăteau pe lângă ei ca niște umbre fugitive.

„Este o capcană...” spuse Gabriel, cu un fior de groază. „Adrian vrea să ne facă să ne îndoim de ceea ce știm. Vrea să ne scoată din minți.”

„Nu este doar el,” adăugă Emil, parcă mai conștient de propria panică. „Este locul ăsta. Ceea ce vedem nu este realitatea. Nu mai știm ce este real.”

„Realitatea... ce înseamnă asta?” rosti Ana, răsucindu-se pentru a privi cu atenție fiecare colț al camerei. „În locul acesta, nimic nu este ce pare a fi. Dar trebuie să continuăm. Nu putem ceda. Adrian a ajuns aici prin aceeași capcană... Poate că el însuși a fost prins în acest joc. Poate că toate aceste iluzori ne sunt destinate. Totul are un sens mai mare.”

În timp ce Ana vorbea, o nouă viziune se formă în fața lor. De data aceasta, figura lui Adrian era limpede conturată: un bărbat într-o cameră rece și întunecată, umbrit de tăcerea adâncă a unui trecut secret. În jurul său, umbrele din trecutul lor păreau să prindă viață, iar toate erau legate de aceleași imagini: alegeri, capcane, minciuni. Totul se învârtea în jurul unei alegeri decisive, dar niciunul dintre ei nu știa ce implica.

„Adrian știe ceva despre acest loc,” spuse Isabelle, privirea ei întunecată. „El a reușit să ajungă aici. Dar poate că nu a venit singur. Ce dacă...”

„Ce dacă, Isabelle?” întrebă Gabriel, simțindu-se tot mai pierdut. „Ce dacă totul este legat de noi? Poate că nu este doar despre Adrian. Poate că suntem noi cei care au deschis poarta asta. Poate că nimeni nu poate ieși.”

Ana închise ochii pentru o clipă, simțind cum respirația i se adâncește în piept, și cum mintea ei începea să se piardă printre straturile de mister. Realitatea se frângea din toate părțile, iar în mijlocul acestui haos, doar o singură întrebare avea sens.

„Cum ne putem salva?” murmura ea, aproape ca un șoptit.

Fără să mai spună nimic, Ana făcu câțiva pași înainte, iar ceilalți o urmăriseră fără ezitare. Fiecare dintre ei știa că nu aveau alegere. Chiar dacă totul părea imposibil, știau că trebuie să meargă mai departe. Asta era singura lor cale.

Și atunci, într-o fracțiune de secundă, lumina care îi învăluia se distorsionă, iar viziunea unei noi uși se formă în fața lor. Aceasta nu era o ușă normală. Era un portal, făcut dintr-un material care părea să pulseze în ritmul bătăilor lor de inimă. O aură aurie se întindea în jurul acestei porți, dar Ana simțea că nu era o cale de ieșire, ci mai degrabă o alegere. Era o încercare, o ultimă provocare.

„Acesta este momentul,” spuse Gabriel, ochii lui aprinși de hotărâre. „Trebuie să trecem prin ea. Altceva nu mai avem de făcut.”

Ana dădu din cap și se apropie de portalul ce strălucea cu intensitate. În adâncul ei, o senzație de neliniște o cuprinsese. Se întreba ce le va aduce cealaltă parte a ușii. Ce vor găsi acolo? Cum vor putea înfrunta ceea ce se va întâmpla?

Dar răspunsul nu venise încă. Trebuiau doar să aleagă. Alegeau, de fapt, cine vor deveni în fața acestui haos. Căci în fața lor, timpul și realitatea se întindeau ca niște fire de ață fragile, gata să se rupă.

„Haideți,” spuse Ana, hotărâtă. „Nu putem rămâne aici pentru totdeauna. Trebuie să înfruntăm necunoscutul.”

Cei patru pășiră împreună în portal, simțind cum universul se transformă și se frânge în jurul lor. Lumea lor nu mai era ce fusese, iar acea poartă deschisă îi va duce acolo unde nu știau să anticipeze.