Ultimul dans.

Ușa finală

Cheia plutea în aer, strălucind orbitor, iar în tăcerea camerei, doar respirațiile sacadate ale grupului se auzeau. Fiecare dintre ei părea hipnotizat de luminiscența ei, dar și îngrozit de ce ar putea deschide.

„Ce înseamnă 'ușa finală'?” întrebă Gabriel, spargând liniștea.

Adrian privi cheia cu o expresie de fascinație întunecată. „Este ultima barieră între voi și adevărul pe care l-ați căutat. Dar să știți că acest adevăr are un preț mai mare decât v-ați imaginat. Fiecare pas făcut până acum a fost doar o pregătire. Adevărata provocare abia începe.”

„Nu avem altă opțiune, nu-i așa?” întrebă Emil.

„Nu,” răspunse Isabelle ferm. „Am ajuns prea departe. Trebuie să vedem ce se află dincolo.”

Victor întinse mâna spre cheia plutitoare, dar imediat ce degetele i-au atins suprafața rece și strălucitoare, o forță invizibilă l-a aruncat înapoi. Un sunet de clopot profund răsună în încăpere, iar o ușă masivă, ascunsă până atunci, începu să se formeze pe unul dintre pereți.

Ușa era făcută dintr-un material ciudat, ca o combinație de piatră, metal și lumină. Pe suprafața ei se mișcau lent aceleași simboluri care decoraseră zidurile turnului, dar acestea erau acum mai clare, pulsând ritmic ca niște inimi vii.

„Este aici,” spuse Ana încet, simțind o neliniște adâncă.

Adrian păși înainte, studiind ușa cu o privire intensă. „Cheia va deschide ușa, dar numai unul dintre voi poate face alegerea. Numai unul va decide pentru toți.”

Cuvintele lui lăsară grupul într-o tăcere grea.

„De ce doar unul?” întrebă Isabelle, privindu-l fix.

„Pentru că așa funcționează acest loc,” răspunse Adrian, calm. „Turnul cere un lider. Restul vor urma, dar decizia, responsabilitatea, consecințele... toate cad pe umerii unei singure persoane.”

Ochii tuturor se îndreptară spre Isabelle, care părea să atragă atenția lor fără să vrea.

„Eu?” întrebă ea, surprinsă.

„Tu ai condus grupul până acum,” spuse Gabriel. „Și ai fost cea mai hotărâtă să ne împingă înainte.”

„Nu trebuie să fie ea,” interveni Victor. „Poate fi oricare dintre noi.”

Adrian zâmbi vag. „Decizia e deja luată, chiar dacă nu vreți să o admiteți. Isabelle, cheia e a ta.”

Isabelle privi cheia care acum plutea ușor în fața ei. Era rece la atingere, dar simțea o energie puternică curgând prin ea.

„Dacă deschid ușa,” spuse ea încet, „nu există nicio garanție că ceea ce ne așteaptă va fi bine.”

„Nimic nu e garantat,” răspunse Adrian. „Dar adevărul nu a fost niciodată despre bine sau rău. A fost despre acceptare.”

Isabelle inspiră adânc, iar apoi, cu o hotărâre neașteptată, introduse cheia în ușa strălucitoare.

Un zgomot profund, ca un tunet, umplu încăperea, iar simbolurile de pe ușă se aprinseră una câte una. Ușa începu să se deschidă lent, dezvăluind dincolo de ea un tunel întunecat, învăluit într-o lumină slabă, roșiatică.

„Ce e locul acesta?” întrebă Emil, încercând să vadă mai bine prin întuneric.

Adrian zâmbi enigmatic. „Este începutul sfârșitului. Fiecare pas pe care îl faceți de acum înainte vă va schimba în moduri pe care nu le puteți înțelege încă.”

Grupul păși, unul câte unul, prin deschiderea ușii. Aerul era dens, încărcat de o tensiune care părea să apese pe umerii lor. Zidurile tunelului păreau să pulseze, iar podeaua vibra sub pașii lor.

Pe măsură ce înaintau, auzeau o voce șoptită, aproape imposibil de deslușit. Era ca un ecou îndepărtat, dar cu fiecare pas devenea mai clară:

„Alegeți cu înțelepciune. Înainte este adevărul. Dar sunteți pregătiți să-l vedeți?”

Isabelle se opri și privi în jur. „Suntem gata?” întrebă ea, deși răspunsul era incert.

„Nu,” spuse Gabriel. „Dar asta nu contează acum.”

Pe măsură ce pășiră mai adânc în tunel, întunericul devenea mai opresiv, iar lumina roșiatică părea să prindă viață, mișcându-se ca un fum viu. În fața lor, un portal imens începu să se formeze, pulsând cu o energie necunoscută.

„Asta e destinația noastră?” întrebă Ana, vocea ei tremurând.

„Nu,” răspunse Adrian, privindu-i cu o intensitate rece. „Asta e doar începutul.”