Orașul de cenușă (#1)

I - Un nou început

Capitolul 1
Un nou început

         Stau în fața verișoarei mele care va locui în apartamentul care mi-a fost casă pentru mai bine de șaptesprezece ani. Verișoara mea are douăzeci și șapte de ani și e căsătorită cu Ben, un bărbat hotărât și pus la punct, în vârstă de treizeci de ani. Fericirea a lovit proaspăt însurățeii anul trecut cu o veste binecuvântată, va sosi barza și la ei, cel târziu peste trei luni.

         Privind decorul sufrageriei mă cuprinde un val de nostalgie și în minte îmi reapar secvențe din copilărie​ când fugeam după tata, înconjurând masa de sticlă din sufragerie. Îmi vor lipsi toate lucrurile astea și tot ce ține de New York, dar nici Los Angeles nu se lasă mai prejos. Oportunitățile pentru un viitor modest erau la fel de mari ca și în orașul natal​, altfel mama nu ar fi vrut să ne mutăm tocmai în Los Angeles.

         — Elysa, a spus verișoara mea, nu mai fii mâhnită. Sunt sigură că noua voastră casă va fi superbă! a continuat și mi-a făcut cu ochiul.

         — Nu îți face griji, să mă suni în fiecare zi când ai timp liber, da? am întrebat-o zâmbind, iar ea a răspuns afirmativ cu o înclinare a capului. Neapărat va trebui să ne anunțați când se va naște nepotul meu, iar cu primul avion vom veni înapoi. Ben, să ai grijă de ei, da? l-am întrebat cu un surâs în glas, privindu-l pe Ben.

         — Ai grijă de tine, nu uita să îl faci pe fiecare băiat să leșine după frumusețea ta! a râs amabil Ben, soțul verișoarei mele.

         Seara trecută auzisem aleator că nu din cauza divorțului ne mutăm, ci pentru că mama a primit o bursă importantă la o firmă renumită de avocatură din Los Angeles, care i-a oferit mamei un salariu de trei ori mai mare ca cel de până acum. Mama a ținut morțiș să se mute în apartamentul nostru verișoara mea, pentru că ei nu își permit încă să aibă casa lor, iar mătușii mele nu îi priește ideea de chirie; și pentru că nu ar fi vândut apartamentul unor străini, prin simplul fapt că avea o valoare sentimentală foarte mare.

★★★

         — Elysa, închide telefonul în avion! m-a mustrat mama cu un aer sfidător.

         — Stai puțin, îl închid acum, i-am răspuns imediat cu o notă plictisită în glas.

         Am ascultat-o pe mama și am închis telefonul, l-am îndesat în geantă și mi-am îndreptat privirea spre geamul din partea stângă. Priveam norii absentă, cu gândul la câte lucruri se vor schimba. În ciuda faptului că în New York majoritatea prietenilor mei erau niște îngâmfați, profitori și prost crescuți, în Los Angeles o voi lua de la zero, și nu voi permite nimănui să își bată joc de mine. Întâi de toate mă voi asigura că am să învăț la un liceu bun pentru ultimii doi ani de liceu, urmând o facultate de arhitectură. Am planuri mari pentru mutarea asta rapidă, însă lucrurile se vor schimba cu timpul.

         — Nu îți face griji, vei vedea cât de frumos o să fie! s-a entuziasmat mama, zâmbind cu gura până la urechi. 

         Mama devenise modelul meu în viață. Deși are doar patruzeci și trei de ani, multă lume spune că arată de parcă ar fi sora mea, nu mama. Are părul negru ca tăciunele, lung până în dreptul taliei și pe care îl lasă mereu în voia sa, căzând pe spate în bucle naturale. Are nasul micuț, ochii care au o nuanță albăstruie închisă, erau mereu conturați de un tuș negru cu codiță perfect ascuțită de fiecare dată când ieșeau în văzul lumii; intrau într-o combinație perfectă cu buzele ei rozalii care se arcuiau într-un zâmbet care te fermeca pe loc. Mi-a demonstrat că e o femeie dreaptă, niciodată nu am văzut-o plângându-se de slujba ei sau de greutățile vieții, mereu mi-a zâmbit și mi-a binedispus starea în cele mai nefericite momente.