Orașul de cenușă (#1)

XXVI - Tată?!

Capitolul 26
Tată?!

Eram înconjurată de opt bărbați, toți mă priveau cu ochi goi, însă doar pe trei dintre ei îi recunoșteam: Dylan, Daimon și Don. Ceilalți, îmbrăcați în negru, cu bărbi aspre și ochelari de soare - pentru lumina orbitoare a unui bec cu led ce ilumina era complet ridicol să porți ochelari, stăteau cu capul aplecat înspre pământ, furând din când în când o privire urâcioasă spre mine sau spre Don, așteptând ordine.

- Deci, a spart Don liniștea, unde e Șefu?

Precum niște roboți monotorizați la telecomandă, bărbații, și-au întors la unison capul spre Dylan, privindu-l insistent și așteptând un răspuns concret din partea lui. Îmi îndrept privirea tremurândă spre el, și observ că și el mă privea. Cu regret.

- Vine imediat.

Înghit în sec auzindu-i cuvintele, așteptându-mi moartea ce va sosi în următoarele minute. Nu-mi puteam lua gândul de la cuvintele pe care mi le-a spus înainte, și de la sărutul ăla plin de compasiune pe care mi l-a dăruit. Era ceva cu totul diferit, ceva la care nu mă așteptam din partea lui; sau nu mă mai așteptam. Am început să îmi balansez picioarele înainte și înapoi, creând un foșnet enervant în încăpere, care se pare că-i enerva pe soldăței. Mă priveau mult mai mânios, scrânceau din dinți abținându-se din a-și lua mâinile de la spate ca să-și astupe urechile. Deja mă plictisisem la cât am stat acolo, așteptând să se întâmple ceva, fie că-i de bine, fie că de rău. Devenise stresant, picăturile de sudoare de pe frunte scurgându-se din ce în ce mai jos, oprindu-se prin sprâncene, coborând pe la tâmple în jos. Oftez zgomotos privindu-i pe fiecare pe rând, unii dintre ei aruncându-mi priviri plictisite, alții păreau că deja m-au omorât de două ori, doar cu privirea.

Un bubuit puternic mă făcu să tresar. Și nu doar pe mine, ci și cei prezenți aici s-au speriat suficient de tare, încat s-au agitat numaidecât.

- A chemat asta ajutoare? a întrebat unul dintre băieți.

- N-are cum, i-a tăiat-o Dylan rapid. Nu are telefon.

Un băiat blond, care părea a fi cel mai tânăr dintre ei, își face curaj și apasă pe clanța ușii, însă o secundă mai târziu aceasta se izbește puternic de perete, căzând la câțiva centimetri de picioarele mele. Țip crezând că va ateriza pe mine, însă zgomotul produs de impactul cu podeaua mă înfioară mai mult decât credeam. A venit.

Blondul își trage mâna rapid scuturând-o de două ori în aer, încercând să amelioreze durerea acumulată. Toți băieții care acum câteva minute se plimbau liniștiți în cameră, stau aliniați într-o linie dreaptă, precum cei din armată, privind deasupra capul lui meu. Îl priveau pe bărbatul pe care îl numesc Șef și de care toți se căiesc să-i facă pe plac. Înghit în sec când pașii apăsați ai domnului se aud în spatele meu, venind aproape de spătarul scaunului. Îi puteam simți respirația rece ce coboară pe creștetul meu.

- Ea e? a întrebat bărbatul, cu o voce groasă și foarte autoritară.

Auzindu-l glasul, părea a fi a unui bărbat trecut de treizeci, poate chiar și patruzeci de ani. Judecând după privirile băieților din fața mea, aș putea spune că nici ei nu l-au mai văzut până acum. Dintre toți, doar Dylan mă privea pe mine și zâmbea. Un zâmbet care mă înfiora pe moment, căci nu vom scăpa vii doar pe ochi frumoși. Îmi cobor privirea spre podea, rupând contactul vizual cu el sau cu vreun alt obiect. Cuvintele bărbatului ce stă în spatele meu răsună ca un ecou în mintea mea, iar vocea acestuia răsuna din nou și din nou, ca și când am mai auzit-o undeva.