Orașul de cenușă (#1)

XIII - Ostatică

Capitolul 13
Ostatică

         Când am ieșit de la ultimul curs, m-am scuzat Kailei pe motiv că mama mi-a dat de lucru și trebuie să plec acasă, am zbughit-o pe ușile lucrului și i-am spus lui Mark să mă ducă urgent acasă. Nu îmi place că am mințit-o, dar n-avem de ales. Nu am putut închide un ochi azi noapte, repetând încontinuu scena de aseară, alături de Dylan. Vreau să îl urmăresc astăzi, să văd unde umblă când nu e nici la liceu, nici acasă. Mă schimb într-un trening lejer și cobor în sufragerie să-l pot observa mai ușor dacă pleacă undeva. Nu puteam știi dacă e sau nu acasă, ușa de la camera sa era închisă și nu m-am încumetat să o deschid. Le salut politicos pe mame și îmi continui drumul până în bucătărie, unde doamna Vivi certa câteva persoane care o ajutau la bucătărie.

         — Bună ziua, am salutat-o politicoasă. Ce faceți, doamnă Vivi?

         — Bună, scumpo! Uite, pregătesc un pui la rotisor. Doamna Lucya va avea niște invitați importanți în seara asta, iar dânsa a preferat puiul la rotisor, mi-a răspuns cu privirea ațintită spre puiul pe care îl prepară.
        
         — Cine sunt invitații ăștia? am întrebat-o și m-am așezat pe un taburet.

         — Întâlnire de afaceri privată, a spus. Și e esențial ca totul să decurgă perfect.

         — Va trebui să stăm și noi, copii? am privit-o, deși aveam un sentiment vag că răspunsul o să fie afirmativ.

         Mereu când mama avea invitați, prepara mâncare de cinci stele și mă obliga și pe mine să stau cu ei, deși erau numai boșorogi și bărbați culturiști și îngâmfați, prezenți numai pentru a-și face lor bine, pentru a se îmbogăți. Iar eu eram copilul mereu prezent acolo, iar de la vârsta de doisprezece ani am început să stau pe telefon din cauza plictiselii, lucru care i-a adus mamei decădere la firmă, datorită faptului că nu știa să educe un copil. Aveam abia doisprezece ani, nu înțelegeam lumea asta a afacerilor și nici nu mă prea interesa.

         — Oh.. Nu mă așteptam la întrebarea asta. Nu cred, a răspuns nesigură. De obicei, Dylan e plecat și Karina vorbește la telefon în camera ei, de cele mai multe ori fiecare își vede de treburi, a spus femeia.

         M-am scuzat femeii și am urcat înapoi în camera mea, să mă întind în pat. Ajunsă la etaj, îi zăresc ușa întredeschisă și ceva mă face să mă duc înăuntru, să văd ce face ascuns după ușa de un alb imaculat. Fac câțiva pași cât să ajung în fața ei și o împing ușor, ca să nu scârțâie. Nu i-am văzut niciodată camera, nici măcar în treacăt. Pereți de culoare măslinie spre verde, mobilă din lemn de cireș, vopsită similar cu pereții camerei. Patul lui, situat undeva în mijlocul camerei, avea plapuma pe jumătate atârnată pe jos, iar o un tricoul alb stătea mototolit lângă pernele albe, la fel și ele, răvășite în pat.

         Îmi îndrept privirea spre o ușă deschisă la vreo doi metri distanță de pat, care cred că e baia. Becul ce luminează încăperea se reflecta pe parchetul camerei, urmând ca o umbră să-și facă loc în reflexie. Speriată, m-am dat un pas înapoi lovind ușa, trântind-o. Un mic zumzet se aude dinspre baie, apoi câțiva pași pe care nu voiam să-i aud; sau să-i văd. Panicată, deschid ușa și o iau la goană pe scări și nu m-am oprit până ce nu am ieșit în curte.

         Sunt sigură că acum Dylan se gândește cine a fost în cameră, dar un sentiment de vinovăție îmi străpunge gândirea; prin faptul că am intrat în camera sa fără permisiune.

         Și el a făcut-o, m-a văzut aproape goală!

         Încerc să-mi purifc gândurile negative și mă așez la baza scărilor, privind spre poarta din fier forjat, unde stătea un gardian care patrula de jur împrejur. Privesc în gol, gândindu-mă de fapt ce așteptam. Așteptam să plece Dylan? Să-mi găsesc de lucru? Să vină cineva la mine? Nu; vreau să aflu ce se întâmplă cu orașul ăsta, căci te când am venit aici, s-au întâmplat lucruri fără explicație. Încă nici nu știu cum îi voi spune mamei că poimâine voi pleca două săptămâni în Maldive, pentru că sunt sigură că va pune o sută de întrebări și mă va lăsa să plec numai dacă vine și FBI-ul cu mine. O respect necugetat pe mama și o iubesc, dar câteodată e chiar culmea. Sunt aproape majoră, dar mama se comportă cu mine mai rău ca și un copil de zece ani. Iar acum, că am rămas numai noi două, scădem la copii de trei ani. Știu că i-am rămas doar eu, însă se teme că într-o zi eu voi pleca, la fel cum au plecat toți din viața ei, dar în diferite circumstanțe.