Orașul de cenușă (#1)

XXXIV - Fără speranță

Capitolul 34
Fără speranță

         Simțeam cum totul se pierde odată cu trecerea minutelor care se transformau în ore, simțeam cum o bucată din mine se rupe și aveam nevoia exagerată de a mă duce după ei să îi strâng în brațe, să le spun că îi iubesc, să le mulțumesc că mi-au înseninat viața, că m-au ajutat, că au fost acolo pentru mine. Plângeam fără întrerupere privind micuța bucată de hârtie ce era prinsă între degetele mele tremurânde. Citeam textul din nou și din nou, crezând de fiecare dată că finalul o să fie altfel.

         Simțeam cum mi se frânge inima în două citind cuvintele mamei și părea a fi ireal de scris asemenea lucruri. Lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji și mă prăbușesc la pământ, într-un țipăt disperat. Puțin mi-a păsat de mizeria de pe podea, pe care ar fi trebuit​ să o curăț deja, simțind cum praful se ridică de pe jos când ajung aproape la același nivel cu podeaua. În zadar plângeam și țipam, priveam în gol foaia deja pătată cu atât de multe lacrimi, încât nici nu mai reușeam să citesc caligrafia mamei.

               Dragă Elysa,

         Nici nu știu cum să încep, mi se rupe inima în milioane de bucățele scriindu-ți cuvintele astea. În urma dezastrului de la restaurant, tavanul a cedat imediat ce acel tanc nenorocit a intrat înăuntru, spărgând peretele. Bucățile din tavan au căzut peste tatăl tău, unchiul tău și Dylan. Ne-am rugat pentru ei timp de o săptămână întreagă, timp în care, bieții de ei, au fost în comă profundă. Mi-a fost foarte frică, iar tu nu ai fost lângă mine.
Ieri, când pe telefon a apărut numărul doctorului, credeam că îmi va însenina ziua. Când de fapt, mi-a transmis că băieții sunt... la morgă. Am crezut că voi muri acolo de durere, cu telefonul în mână. Mă doare sufletul scriindu-ți cuvintele astea, dar sper din suflet că Ragnarock o să se îndure de tine și te va lăsa să vii la înmormântarea lor, măcar să îi mai vezi pentru ultima dată. Înmormântarea va avea loc la capela din cimitirul Quorn, în New York.  Transmite-i, cu părere de rău, că a câștigat bătălia.

          Cu lacrimi îndurerate,
         Mama.

         Nu avea cum să se întâmple așa ceva, era de neconceput să fie posibil lucrul ăsta. Mă întind pe jos plângând și țipând îndurerată, simțeam cum sufletul mi se golește și se umple de ură. Din cauza bărbatului care mă ține sechestrată în propria lui locuință, persoanele dragi mie au murit. Nenorocitul mi-a distrus viața în totalitate. Îmi trag nasul iar cu tivul tricoului îmi șterg lacrimile de pe obraji, încât vederea începe să nu mai fie atât de blurată. Privesc scrisoarea și ura îmi crește​ pe măsură ce citesc încă o dată cuvintele scrise de mama.

         Încep să plâng din nou. Mă gândesc la mama, la Lucya, la Karina. Nu sunt singura care plângea, cu siguranță. La fel și mătușa mea, care va trebui să îl crească pe Nick de una singură. Ura îmi invadează corpul în întregime și simțeam adrenalina cum îmi curgea prin vene. Mirine, menajera conacului în care își face veacul nenorocitul, stătea lângă mine și mă implora să mă opresc din plâns. În zadar, strâng în pumn bucata de foaie pe care era scrisă scrisoarea și o duc în dreptul pieptului. Inima îmi pulsa doar răutate.
Închid ochii strângând mai tare bucata de hârtie mototolită și las ultimele lacrimi să îmi coboare pe obraji.

         Mirine încearcă să pună mâna pe mine,dar nu reușea să mă liniștească. Unghiile deja mi se infiltraseră în piele, și dacă mai strângeam puțin erau mari șanse să îmi dea sângele. Mă ridic hotărâtă de jos, aproape dezechilibrând-o pe Mirine, și am făcut pași rapizi spre biroul nenorocitului. Intru în cameră fără să bat la ușă, luându-l prin surprindere.