Orașul de cenușă (#1)

XXVII - Adevăruri

Capitolul 27
Adevăruri

         Nu-mi venea să cred cât de mult s-a schimbat tata. Sau, probabil, doar cu mine se comporta precum cu o prințesă. Niciodată nu l-am văzut atât de nervos, niciodată nu i-am auzit pe ai mei să se certe, sau mai ales, să fie o persoană vulnerabilă și rea. Mereu vedeam în tata o persoană calmă, înțelegătoare, iubitoare. Acum... opusul.

         — Cum adică?! a urlat tata prinzându-l de gulerul tricoului.

         Don tace, privindu-l cu ochii mari cât cepele.

         — Nu mă face să-mi pierd răbaderea! a țipat din nou, lovindu-l cu pumnul în nas.

Sângele îi țâșnește din nas și se prăbușește la picioarele mele, scăpând un mic geamăt de durere. Își duce mâna la nas, privind cu ochii mari cât cepele sângele ce i se scurgea printre degete. Se ridică val-vârtej de pe podea și se năpustește asupra tatei, împingându-l până în perete. Tot ce puteam face era să țip, să-l implor să îl lase, în ciuda a loviturii cruntene din zona gâtului ce mă făcea să gem de durete odată la cinci minute sau la fiecare mișcare bruscă pe care o făceam. Dylan sare la gâtul lui Don, trăgând cu forța de el până i-a dat drumul tatei, ajungând din nou pe podea. Îl priveam cu toții pe Don, ce ne privea la rândul lui cu o față speriată. Își duce tricoul cu o mână la gură ștergându-și fața de sânge, și se adună la un loc.

         — Dacă nu era mofturoasa asta mică, ...

         — Vezi cum vorbești de fata mea, că altfel ...

         — Domnule Green, eu zic că ar trebui ...

         — Lăsați-l să vorbească! am țipat la toți, cât să își ațintească privirea spre mine.

         — Are dreptate, a oftat Dylan. Spune odată, până nu te zvântur de toți pereții! a continuat nervos.

         — Cum spuneam, a continuat Don, ignorându-l pe Dylan care mai avea puțin și-l omora în bătaie, dacă nu apărea dânsa era totul bine și eram fericiți! Drăcie, de unde să știu că e fii-ta?! Am stat ani la rând cu tine, Dylan, să te fac să crezi că orice fată e curvă, să nu-ți pese de ele, ca în final să apară răsfățata asta să-mi strice mie planurile!

         Cu toții îl priveam șocați, dar în special Dylan care era orbit de furie. De ce Don ar vrea ca Dylan să creadă că orice fată e curvă? De ce nu-l lasă în pace?

         — Ce vrei să spui?

         — Idiotule, eu nu vreau nicio fată în viața mea. Am crescut cu tine de mici, am împărțit orice jucărie, orice fată, dar de când a apărut blondina asta, ai uitat că exist! i-a țipat Don.

         Nici nu observasem că deja era în picioare, plimbându-se de colo-colo și lăsând să se audă doar sunetul pașilor apăsați ai săi. Eram complet pierdută printre gânduri; deci Don a fost baza creării unui Dylan fără suflet. Întotdeauna m-am gândit de ce Dylan e rău, nesufletist și rece. Credeam că ține de el aceste schimbări de comportament, dar acum, s-a adeverit că el doar a fost ușor manipulabil.

         — Ce legătură are Elysa? și-a făcut curaj să întrebe.

         — Are, pentru că e baza problemelor noastre, i-a răspuns sec iar liniștea se așterne printre noi.

         Chit că m-a numit baza problemelor, tot el era cel care atrăgea toate privirile din încăpere, și nu sub o formă pozitivă. Tata era uimit, mai degrabă orbit de furie, așteptând momentul în care va putea să-l omoare, fie în bătaie, fie apăsând un trăgaci amărât. Nu mi-aș ierta-o niciodată să îl știu pe tata un criminal, având în vedere că mereu am văzut în el un om exemplar, calm și înțelegător.