Orașul de cenușă (#1)

XXXIII - Nu s-a sfârșit

Capitolul 33
— Nu s-a sfârșit —

         Eram entuziasmată că îmi voi cunoaște primul nepot, și că o voi revedea pe verișoara mea și pe soțul ei. Îmi trag cu încetinitorul ciorapii de culoarea pielii de-a lungul picioarelor, până la bazin, acoperindu-mi chiloții din dantelă. Am ales o rochie care se putea lua fără sutien, roșie și lungă până în pământ. Cu un decolteu generos în V până la nivelul sânilor, rochia se mula perfect peste formele mele, atingând ușor podeaua. Încalț o pereche de pantofi negri cu toc ascuțit, iau din trusa veche, pe care o lăsasem ascunsă sub pat, câteva bijuterii vechi de ale mamei și le așez grațios la gât și la încheieturile mâinilor. Un pandantiv micuț cu o inimioară îmi acoperă scobitura gâtului; iar câteva brățări simple, din perle naturale, îmi inconjurau încheieturile. Părul ce stă deseori lăsat în voia sa, l-am prins într-un coc elegant, înconjurat de cleme negre, lăsând la iveală contrastul dintre ele și culoarea părului meu. Pentru machiaj, am optat pentru​ puțin fond de ten, rimel și un ruj roșu.

         Mă ridic din fața măsuței de machiaj, fac doi pași la dreapta și mă opresc în fața oglinzii. Eram mândră de rezultatul final, însă emoțiile mă încurcau cel mai tare. Strâmb din nas la vederea cicatricei ce mi-a rămas deasupra claviculei, iar rochia abia acoperea un sfert din rană. Era inimaginabil cât de rapid se regenerase rana, spre deosebire de cât de deschisă era.

         Ușa s-a deschis încet, însoțită de un scârțâit nesfârșit. Singura ușă din tot apartamentul care avea balamalele ruginite și învechite era cea de la camera mea. Dylan intră în cameră, închizând ușa în urma sa. Nu m-a văzut, avea privirea în jos. Își întoarce corpul spre mine imediat ce își retrage mâna de pe clanță și rămâne blocat. Buzele lui formează un mic cerculeț prin care, chiar dacă eram la o distanță considerabilă, îi auzeam răsuflul greu care accelera constant cum îi părăsea gura. Își plimbă ochii pe corpul meu și rămâne din ce în ce mai uimit.

         Dar nici el nu era mai prejos. Îmbrăcat la un costum bleumarin, cu o cămașă albă, părea a fi un bărbat în toată firea. Părul castaniu, mereu ciufulit, îi stă acum aranjat doar cu ajutorul cantității mari de gel.

         — Doamne, ce frumoasă ești! a spus uimit.

         Îmi prinde talia cu mâna stângă și mă lipește de el. Îi simt parfumul bărbătesc plutind în jurul său, încât orice​ gând supărăcios îmi părăsește mintea.

         — Mulțumesc, e tot ce am reușit să-i spun.

         Fără să realizez, îmi deschid gura lăsând aerul să îmi străpungă căile respiratorii. Privirea-mi cade pe buzele-i rozalii și îmi lipesc buzele de ale sale, luându-l în surprindere. Își revine rapid din uimire și preia el sărutul, cerând permisiunea de a-mi explora gura înaintea mea.

         Sărutul tandru ne-a fost intrerupt de un ciocănit în ușă. Ne-am despărțit speriați, pierzând contactul vizual. Mama, ocupată să vorbească la telefon, nici n-a observat poziția în care eu și Dylan ne aflam.

         — Elysa, sper că ești gata. Limuzina ne așteaptă jos.

         Îmi dau ochii peste cap, lasându-l pe Dylan și mergând înapoi spre măsuța cu machiaje. Mi-am luat geanta și telefonul, am mai aruncat o privire pe furiș oglinzii, iar văzându-l pe Dylan cum îmi zâmbea, eram gata.

         — Nu era necesară limuzina, mamă. Tata are carnet de șofer și destule mașini. Ar fi putut să ne ducă chiar el, am informat-o.

         Îmi pufnește în față, luând-o înaintea noastră. Își flutură părul precum o adolescentă și mormăie ceva doar pentru ea.

         — Dacă ne permitem, avem! a strigat din cealaltă cameră.