Orașul de cenușă (#1)

XIX - Apel telefonic

Capitolul 19
Apel telefonic 

         Mirosul insuportabil al milioanelor de medicamente și cel de spital îmi făcea stomacul să-mi stea în gât. Pereți albi, dulapuri albe, cearșaf alb, aparat alb, noptieră albă, alb imaculat împrejur. Ceva nu era bine. Un tub alb lipit de mână îmi iasă din braț ce ducea la o pungă plină cu un lichid transparent, care atârna lângă pat. Bipăitul aparatului era insuportabil, bipăind la fiecare secundă, îmi măsura bătăile inimii și pulsul. Cifrele fie creșteau sau scădeau, stârnindu-mi nervozitatea pe acel aparat.

         Îmi amintesc că eram în vacanță în Maldive, la cumpărături în oraș, când deodată filmul mi se oprește în camera asta a dracului de albă. Nici camera vilei nu era așa, având dominațiile de crem și vișiniu pe pereți. Îmi duc mâna liberă la cap, dând de un bandaj insuportabil de strâns. Eram singură în cameră, și lucrul ăsta mă înebunea. Habar nu am cum am ajuns aici, sau mai important cum o să scap de aici, și cum voi ajunge înapoi la vilă.

         Un ciocănit format din trei lovituri răsună din exterior, iar când văd silueta Kailei zâmbesc involuntar. Încerc să mă ridic în șezut, dar mâinile îmi erau prea slăbite ca să-mi pun forța în ele. Durerea din zona capului se accentuează pe timp ce trece tot mai mult. Brațul Kailei mă ajută să mă ridic și-i zâmbesc în semn de mulțumire. Se așează pe marginea patului, și o urmă de regret i se putea citi pe chip. Oftează zgomotos împreunându-și degetele în poală, privind în jos. Așteptam să spună ceva, mai exact cum am ajuns aici, probabil până și glasul mi-e slăbit și nu puteam rosti nici măcar un cuvânt.

         — Îmi pare rău că v-am extenuat, a rostit într-un final.

         O privesc nedumerită, așteptând să-și continue propoziția. Totul e bine acum că am văzut-o pe ea, însă voiam să-i văd și pe băieți. A spus ne-a. Deci nu am fost singura rănită în întâmplarea asta.

         — Trebuia să ascult și de voi, când spuneați că nu mai rezistați, mi-a relatat supărată. Aș fi vrut acum să vină și băieții să vadă că ești bine, ei sunt pe coridor, însă de vreo douăzeci de minute dorm ca bebelușii din cauza oboselii. Le-am spus să meargă acasă, că-i sun când îți vei reveni, dar au preferat să stea aici.

         Îi puteam vedea regretul de pe chip chiar și cu ochii închiși. Vocea ei era joasă și se spărgea mai tare cu fiecare silabă rostită. Îmi părea rău de ea, văzând-o așa. Îmi ridic un braț și îl așez pe umărul ei, imitând o îmbrățișare. Îi schițez un zâmbet sincer, urmând ca și ea să facă la fel. Ușa albă cu un vitraliu cu flori se deschide într-atât, unde își fac apariția doi somnambuli ciufuliți, somnoroși și obosiți. Câte un zâmbet timid li se imprimă fiecăruia pe chip și nu pot doar să mă bucur de ceea ce văd în momentul de față.

         Nu visam și nici nu halucinam. Erau chiar aici, îngrijorați, nehrăniți și neodihniți așteptând să vadă dacă sunt bine. Lucru pe care, dacă eram în New York, nici măcar pe tata nu-l interesa faptul că sunt internată într-un spital. Însă pe ei da, chiar și băieți, obosiți fiind, au preferat să stea pe niște scaune din plastic, reci, așteptând momentul în care deschid ochii, decât să doarmă ore bune într-un pat mare și pufos. Poți doar să le fi recunoscătoare. Nu o critic și nici nu o judec pe Kaila că m-a adus în starea asta, însă mă bucur că își asumă vina în totalitate. Cât despre plimbare, am fi putut să facem câte o oprire într-un local sau altul, într-un părculeț sau vreo cafenea.

★★

         Durerea de la nivelul capului se ameliorase complet de când cu compania lor, băieții făcând glume seci care ne îmbunătățesc starea mie și Kailei, însă cu toții așteptam verdictul medicului, un bărbat de vârstă mijlocie, în speranța că mă va lăsa să plec din spital. Strâmba din nas când privea niște fișe din mâna sa, privirea-i fiind când pe mine, când pe fișă. Toți patru îl priveam atenți, ignorând orice altă activitate, dar răspunsul dânsului nu mai apărea.