Orașul de cenușă (#1)

XXV - De partea mea?

Capitolul 25
De partea mea?

         Era uimitor cum doar simpla lui prezență îmi liniștește sufletul și îmi reglează bătăile inimii într-un mod regulat. Îmi întorc privirea, văzându-l cum se apropie de noi într-un ritm alert, aproape fugind. Zâmbesc instantaneu și încerc să mă ridic, însă brațul lui Don îmi cuprinde gâtul trăgând în sus de el și ținându-mă captivă într-o strânsoare insuportabilă ce abia mă lăsa să respir. Simt pistolul proaspăt încărcat la tâmplă și țip fără să-mi dau seama. Lacrimile îmi acaparează chipul instant iar brațul său preseasă prea tare rana provocată mai devreme și scrânceam printre lacrimi.

         —Stai acolo sau o împușc! a strigat Don.

         Dylan se opri la câțiva metri de noi.

         —Fă asta și promit să nu te îngrop cu capul pe umeri, i-a reproșat Dylan.

         Îmi strânge gâtul aproape blocându-mi căile respiratorii, dar totuși îi simțeam brațele tremurânde, încercând să-și păstreze controlul și ținând bine strâns pistolul ăla nenorocit. Îl priveam pe Dylan printre lacrimi și nu-mi venea să cred că era chiar el. Purta o pereche de blugi strâmți ușor murdăriți de praf și un tricou șifonat. Se apropie cu pași mărunți, însă părea zadarnic; cu cât se apropia mai mult, cu atât noi ne depărtam mai mult iar în spatele nostru dubița era din ce în ce mai aproape, gata să mă înghită pe mine împreună cu Thore și Kaila, plecând cine știe unde.

         — Am zis să stai acolo! a strigat din nou.

         — Nu fii copil, i-a răspuns. Las-o deoparte și hai să vorbim între patru ochi.

         Calmitatea din vocea sa mă îngrozea și mai tare. Cum poate fi atât de liniștit într-o stare ca asta? Desigur, el nu e amenințat cu un pistol încărcat la tâmplă, dar măcar atât respect și binevoință.

         — Nu avem ce! O s-o duc lu’ Șefu și el mă va răsplăti! a spus Don, rânjind.

         — Nu trebuie să o duci, i-a răspuns cu același calm precum cel de mai devreme.

         — Cum nu? Doar nu vrei să o las aici de izbeliște.

         — Mă refer că, nu trebuie să o duci, fiindcă l-am adus eu pe Șefu aici, răspunde Dylan iar din spatele său, o siluetă masculină răsare de după mormanele ascunzătorii.

         Din cauza luminei slabe nu-mi putea da seama cine e sau cum arată, părea că-și ascunde chipul într-o glugă prea mare pentru el. Chiar și cu corpul masiv, se vedea cu ușurință mersul agale, asemenea unui bărbat trecut de treizeci, poate chiar și de patruzeci de ani.

         — Știu cât de periculoasă este. L-am adus aici ca nu cumva să-ți scape cât timp o duci la sediu, a rostit calm Dylan făcând pași mărunți spre noi.

         Nu-mi venea să cred ce tocmai pălăvrăgea Dylan cu Don, pupilele mi se dilată într-atât când îi spune că sunt o amenințare pentru ei, care nici nu avea cum să fie adevărat. Scrânceam din cauza durerii însă mai mult din cauza cuvintelor lui. Credeam că va veni să mă salveze, nu să mă dea în vileag cu tot cu prietenii mei. Lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji, câteva fire de păr stau răvășite peste față, hainele șifonate, pline de sânge și noroi.

         — Leag-o la ochi, a continuat Dylan întorcându-se cu spatele. Să terminăm odată cu asta.

         Mă trezesc țipând când îmi strânge gâtul din nou și mai puternic, urmând ca nici măcar lumina lunii să n-o mai văd, fiindu-mi acoperită vederea cu o batistă neagră. Mi-o strânge mult prea tare, simțind cum parcă îmi apasă ochii spre interior, umezeala lacrimilor udând batista făcând-o să o pară mult mai rece pe pielea mea. Mă trântește cu brutalitate de mașină, prinzându-mi mâinile la spate în formă de X. Degeaba plângeam sau mă opuneam, avea prea multă putere spre deosebire de a mea, și încă cinci oameni în jurul său. Auzeam urletele disperate ale lui Thore implorându-i să mă lase în pace, urmate de urlete de durere când, cred eu, piciorul unuia dintre soldații lui Don s-a înfipt puternic în burta sa.