Orașul de cenușă (#1)

II - Dylan Williams

Capitolul 2
Dylan Williams

         Mi-a luat mai bine de două ore să observ fiecare detaliu al camerei mele și să constat că, dacă apartamentul din New York mi se părea exagerat de mare, viitoarea mea cameră are suprafața cât jumătate din fostul apartament. Pereții camerei erau vopsiți într-un crem deschis, intrau în concordanță cu parchetul din lemn lucios, iar mobila formată din două dulapuri mari și o bibliotecă în mijloc, avea o culoare ciocolatiu-amăruie. Patul era așezat în partea opusă bibliotecii, împopoțonat cu perne de toate dimensiunile și cu cuvertura întinsă la milimetru. Camera primită are balconul cu terasa, cel pe care îl observasem din mașină, dar fiind la același nivel cu el mi se părea prea mare. M-am apropiat de geam și am privit mai aproape terasa și spre deosebire de prima vedere, pare mult mai frumoasă. Fotoliile erau așezate față în față, cu o masă din sticlă intre ele, iar hamacul stătea în partea stângă, la umbra creată de acoperiș.

         Încep să despachetez bagajele și să aranjez hainele în dulap, gândindu-mă la cum va trebui să mă comport în jurul atâtor persoane; până acum am fost în permanență trei persoane, iar acum s-au multiplicat.

         Vocea Lucyei se auzi pe fundal, spunând să coborâm cu toții jos pentru a lua cina. Nici nu am văzut că deja se înnoptase, lumina de afară fiind înlocuită cu lumina candelabrelor. M-am schimbat de hainele purtate și am coborât jos, unde Lucya ne aștepta la baza scărilor.

        — În sfârșit, haide! a spus femeia zâmbind.

         M-a tras după ea prin living, până în dreptul unei mese lungi. Îmi face semn să mă așez pe un scaun liber, iar aceasta își ocupă locul în capul mesei. În celălalt capăt se așează domnul Williams, soțul femeii. Un bărbat intimidant, îmbrăcat la costum cu cravata făcută nod perfect, zâmbea în timp ce aștepta ca restul familiei să vină la masă.

        — Bună ziua, domnule! am salutat politicoasă

        — Te rog, a spus râzând. Spune-mi Erik.

        — Vivi, cheamă-i pe copii te rog! a spus Lucya spre o femeie mai în vârstă, care aștepta în tocul ușii.

        Vivi s-a conformat rapid celor cerute și a dispărut la etaj, în urma celor doi. În scurt timp a apărut Dylan, alături de o fată mai mică de statură ca el, cu părul șaten și lung până la șolduri. Purta un tricou larg și o pereche de pantaloni de trening. S-au așezat fiecare la masă, însă Dylan s-a așezat lângă mine, rânjind cu gura până la urechi.

         — Karina, Dylan, ea este Elysa, a spus mama acestora, și va locui cu noi o perioadă de timp. Dylan, voi știu că v-ați mai întâlnit, dar nu v-am făcut cunoștință, a râs femeia.

         Karina mă privește cu coada ochiului și îmi aruncă o privire răutăcioasă. Își scoate telefonul din buzunar și îl butonează indiferentă, de parcă mama ei nu îi vorbise.

         — Îmi pare bine de cunoștință, a spus Dylan rânjind.

         — Cum o fi, a murmurat Karina pe nesimțite.

         Pentru o secundă am privit-o mirată, dar doamna Vivi ne întrerupe așezând farfuriile cu mâncare în fața fiecăruia.

         — Poftă bună! a spus femeia și toți i-am mulțumit în cor.

         Temperamentul Karinei nu pare a fi unul întocmai prietenos, ba din contră, presimt că nu ne vom înțelege bine. Și nu aș vrea certuri, atâta timp cât nu sunt în casa mea, nu mă pot simți bine. Am terminat rapid mâncarea din farfurie și m-am ridicat de la loc. Am prins farfuria cu ambele mâini și m-am îndreptat spre bucătărie în liniște, dar râsul Karinei m-a făcut să mă opresc, privind-o. Râdea copios privindu-mă ca pe o ciudată.