Orașul de cenușă (#1)

XVIII - Doar halucinez?

Capitolul 18
Doar halucinez? 

         Îmi trag nervoasă pătura peste cap, întrucât să acopăr razele de soare care străpung fereastra, dar cineva mi-o trăgea de pe față. Kaila sare lângă mine fericită, trăgând pătura de pe corpul meu. Deschid ochii rapid și în fața mea stătea în șezut, cu un zâmbet larg până la urechi. Purta un tricou lung care îi acoperea genunghii și părul strâns într-un coc dezordonat.

         — Trezește-te odată! a murmurat zguduindu-mă.

         Zguduitul ei mă amețea mai tare decât eram deja. Zâmbetul de pe buze nu-i crăpa de loc, iar starea ei atât de bine dispusă mă enerva la culme. Voiam pur și simplu să dorm, dar planurile mele și cu ale ei nu se intersectează în niciun punct. Oftez zgomotos și mă ridic în șezut. O împing pe Kaila de pe mine iar ea se așează cuminte pe partea ei de pat.

         — Ce s-a întâmplat? De ce mă chinui așa, să mă trezesc? m-am plâns ei  și îmi frec ochii cu podul palmei.

         — Cum de ce te-am trezit?! a explodat surprinsă, iar zâmbetul până la urechi îi dispare de pe chip. Suntem în Maldive! Vreau să vizităm insula, să căutăm câte un băiat ! Nu am venit să dormim, poți să dormi și acasă în Los Angeles!

         — Îți zic un secret, în camera de lângă, sunt doi băieți cu care am zburat din Los Angeles, iar cu unul dintre ei mi-ai tot bătut capul, așadar ai două săptămâni la dispoziție să-l cucerești! i-am replicat răutăcioasă și mi-am băgat capul înapoi între perne.

         — Și celălalt îți rămâne ție, mi-a tăiat-o.

         Constat abia după câte secunde  la ce s-a referit și o împing cu piciorul. Cade jos lângă pat și o bubuitură mare, urmată de scrâncetul ei, mă fac să râd. Râsul victorios îmi face corpul să vibreze, dar Kaila mârâie ridicându-se.

         — Ai fost rea la faza asta, m-a certat. Tom e băiat frumos, s-a răstit cu un ton supărat.

         Într-adevăr, Tom e frumos, cu un corp bărbătesc de invidiat și un comportament de gentleman care te surprinde în orice clipă. Dar orice aș face, gândul îni zboară la Dylan și la schimbarea sa bruscă de comportament. Iar mai târziu s-a întâmplat răpirea ce m-a învolburat mai tare. Credeam că Dylan se comportase frumos doar să nu păteze onoarea familiei, ca mai apoi să revină la normal, dar altceva era la mijloc. Când a venit la mine să-mi spună ceva, a luat-o pe ocolite, apoi a fugit fără a-mi spune ceea ce voia. Urăsc curiozitatea, iar Dylan mi-o accentuează mai tare ca oricine. Ar trebui să-mi văd de vacanță, iar când venim înapoi, abia atunci să încep să îmi fac griji pentru ce s-a întâmplat în lipsa mea. Dar nu, încă stau cu acea grijă și neliniște cum că ar putea păți ceva în acel club nenorocit, sau în cortul blestemat din pădure. Era dubios și înfricoșător. M-am băgat în jocul ăsta fără reguli și fără limite, fără a mi se cere acordul. Și voi rezista.

★★★

         Oboseala acumulată în trei ore îmi face ca picioarele să îmi tremure din încheieturi. Străbătusem cu Kaila și cu băieții aproape jumătate din oraș, eram toți trei extenuați, însă Kaila parcă abia ieșise din duș. Radia de fericire și era numai un zâmbet, față de noi care abia ne mai puteam ține pe picioare. Ne priveam unul pe celălalt și oftam zgomotos, în speranța că, Kaila va vrea să ne oprim la un fast-food sau la o cafenea. Dar nu era așa; hotărăște de una singură să meargă într-un magazin de suveniruri, spunând să o așteptăm afară.

         Precum ultimii naufragiați, ne așezăm pe trotuarul din fața magazinului, privind în gol. Lumea care trecea prin zonă ne privea uimită, uni dintre ei voiau să ne dea bani, crezând că suntem cerșetori. Thore, extenuat, îi aruncă o privire urâtă domnului ce se apropia cu măruntul în mână și rămâne pe loc. Strâmbă din nas și se întoarce la drumul său.

         — E chiar la limită! a oftat Thore. Vreau acasă! Mi-e foame, mi-e somn, sunt obosit! s-a plâns.

         Tom i se alătură lui și simt că nici eu nu mai am mult. Abia îmi mai țineam ochii deschiși și aproape îmi dădeam duhul pe dalele murdare de pe trotuar.

         — Cât de bine arată hamburgerul ăla, a șoptit Tom îngândurat.

         Paralel cu noi, peste drum, era un fast-food, iar mâncarea de pe autocolantele lipite pe ferestre era din ce în ce mai apetisantă. Oamenii stăteau la coadă, iar clienții care ieșeau din clădire, aveau zâmbetul pe buze și erah satisfăcuți de mâncarea primită. Doar privindu-i, golul din stomac mi se mărește și îmi simt mațele chiorăind de foame. Eram extenuată, atât eu cât și băieții. În dreptul clădirii se vedea o străduță lăturalnică și niște copii jucându-se cu mingea. Un băiat de acolo, mi se păru al naibii de familiar. Purta un tricou alb, părul îi era de o culoare castanie și pantalonii negri. Nu părea în același tablou împreună cu ceilalți copii. Se jucau cu toții copii cu mingea, însă el era lângă ei, dar nu se juca; doar privea. Din cauza oboselii și a durerii acumulate, nu-i puteam evidenția trăsăturile feței cu exactitate. Îmi frec ochii cu podul palmei, în speranța că-l voi putea observa mai bine, dar greșesc. Vederea îmi e mai îngreunată, încețoșată și nu mai văd nimic. Clipesc involuntar în mod repetat, iar când observ exact cine e, privirile ni se intersectează.

Dylan. Inima își mărește bătăile instantaneu și înghit în sec. Asta nu poate fi adevărat, Dylan e în Los Angeles și nu are ce căuta aici. Îmi scutur privirea, sperând că e doar o halucinație din cauza foamei, dar nu era așa. E tot el. La vederea mea, o ia la fugă pe străduța paralelă cu mine până când nu-l mai zăresc de loc.

         — Hei! m-am auzit țipând, în speranța că se va opri, dar doar băieții tresar în dreptul meu. 

         — Dacă mai strigi o dată așa, mă jur că ajung la urgențe! a exclamat Tom. Ce Dumnezeu te-a apucat? 

         — Uite-o pe Kaila! Kaila, să mergem acasă, te rog! s-a plâns Thore la vederea ei.

         Kaila iasă țanțoșă pe ușa magazinului de suveniruri, ușor satisfăcută de cumpărăturile făcute. Îmi iubeam prietena, dar zâmbetul ei tâmp de pe față îmi făcea stomacul să o ia razna, scoțând niște sunete demonice.

         — Ce plângăcioși sunteți, a oftat plictisită. Nu poate omul ieși cu voi nicăieri ! „Mă dor picioarele!”, „Mi-e foame!” ne-a imitat pițigăiat. Nu pot face nimic cu voi!

         Thore oftează nervos, obosit de gura și plimbările Kailei, și o ia înainte spre casă, urmat de Tom ce abia mai avea vlagă să-și târască picioarele pe drum. Îmi intorc privirea spre acea străduță, pe care, halucinând sau nu, era Dylan acolo și mă privea. Apoi a fugit și oricât de mult aș vrea să merg după el, să-l întreb de ce a venit aici și mai exact de ce mă urmărește, oboseala m-a copleșit în întreg corpul, iar dacă nu voi ajunge acasă în următoarele minute, cad pe jos. Îmi urmez prietenii cu privirea în jos, încercând cu o viteză de melc turbat să ajung într-o linie cu ei, dar sună imposibil. Părea că au o viteză inegalabilă față de a mea, iar decorul privit cu ochii mi se încețoșează. Aud încet zgomotele mașinilor ce trec și ignor involuntar strigătele Kailei care-mi indicau direcția. Simt cum trotuarul rece mi se izbește puternic de obraz și un negru nemărginit îmi acoperă retina ochilor.

         Oboseala și-a spus cuvântul.