Orașul de cenușă (#1)

XXIV - Pregătită pentru moarte

Capitolul 24
Pregătită pentru moarte

         Singura întrebare pe care mi-o puneam în momentul de față era cu ce am greșit soartei de m-a adus într-un stadiu ca acesta. Mereu am fost bună cu cei din jur, oricât de mult rău mi-ar fi făcut o persoană, am continuat să fiu politicoasă și să arăt că nu mă afectează cu nimic gesturile făcute de ea, nicidecum să mă fi răzbunat sau blestemat. Am încercat să încep o altă viață aici, totodată cu mutarea să devin altă persoană, una mai bună și mai matură decât am fost până acum. Se pare că viața are alte planuri pentru mine, și anume ea vrea ca eu să stau legată pe un scaun, urmărită și amenințată de o gașcă de oameni dubioși. O adolescență normală aș fi vrut, nu mai mult.

         Am început să tremur din ce în ce mai mult. Temperatura din încăpere părea să scadă pe minut ce trecea, și mi-e greu să cred că m-au sechestrat într-un congelator. Trupul căzut lângă picioarele mele a început să tușească mult mai zdravăn ca mai devreme, și realizez cu stupoare că lângă mine era însuși Thore. Cel mai posibil, a fost obligat să-mi spună unde sunt, că alfel ar fi fost ucis sau chinuit.

         Îmi era jenă de mine în ce stadiu am ajuns. Singura întrebare căreia nu i-am găsit răspuns era că nu știam cu exactitate de ce toți voiau ca eu să mor și să scape de mine. Gândurile îmi sunt spulberate de pașii lui Don, și nici nu realizasem că într-o secundă îl simțeam în fața mea.

         — Suntem doar noi doi, puștoaico. Desigur, suntem trei, dar o pot rezolva rapid cu prietenul tău, a rostit distant.

         Doar prin glas îi puteam simți rânjetul de pe chip când a spus asta. Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă Tom, Thore sau Kaila ar păți ceva din vina mea. Îmi cutremur corpul pentru a nu știu câta oară în seara asta, în încercarea unei replici zadarnice care să lungească discuția.

         S-o lungească până când? Până când am să sfârșesc într-o baltă de sânge, evident. Având în vedere că sunt șanse foarte mici ca cineva să ne ajute, moartea-mi surâde cu dinți ascuțiți pe la spate.

         — Lasă-l în pace, am reușit să spun.

         Un râs amar îi părăsi gura imediat ce cuvintele mele au reușit să facă o propoziție. Țipătul gemut al lui Thore mă înfiorează când piciorul lui Don îl lovește, cred eu, în stomac. Nu aș vrea să-i văd starea sa, știind că e una mult prea deplorabilă. Dacă doar pe el l-a adus, un nod mi se instaurează în gât când mă gândesc la cât de distrus arată Tom acum.

         — Târfuliță mică, tu umbli cu alții și tot pe Dylan îl vrei? a exclamat acesta, auzindu-i pașii cum mă înconjoară.

         Întrebarea sa îmi captase atenția mai mult decât aș fi crezut. Sunt sigură că Dylan e la mijloc în chestia asta, altfel nu ar avea de unde să știe. Doar sunt cei mai buni prieteni.

         — Pardon?

         — Ai surzit? Ți-a băgat-o unul dintre ei prea tare și ai surzit? a continuat vizibil vehement.

         — Mnu, am răspuns în barbă.

         Râsul lui isteric inundă tăcerea încăperii din nou, iar pașii săi, de data asta, se îndepărtează de noi. Câteva fiere trântite una peste alta, care răsunau a ecou până aici, m-au făcut să-mi dau seama că nu are cum să audă o șoaptă, timp în care încercam să ghicesc unde se afla Thore.

         — Thore, sunteți bine? l-am întrebat retorică.

         — Dacă tu crezi că eu arăt bine acum, atunci pot spune că Tom e aproape mort, a răspuns răgușit.