Pasăre De Noapte

Capitolul XX

Am strâns rochia care îmi îmbrăca întregul corp şi mi-am strâns ochii înfrânând dorinţa de a plânge. Îmi era greu să las totul în urmă, dar trebuia. Altfel cum aş fi dezlegat acestă enigmă?

Cine ar fi crezut că evadarea din bordel îmi va aduce atata nelinişte? Chiar dacă mă culcam cu o mulţime de bărbaţi şi chiar dacă nu aveam tocmai o viaţă bună, aveam alături persoane dragi.

Mi-am alungat gândurile înainte de a izbucni în plâns.

Am privit afară din trăsura. Treceam pe lângă copaci, case, ne îndepartam de oraş afundându-ne în pădure. Cu cât ne îndepartam mai mult, cu atât mă pierdeam în neant alungand gândurile triste. Un somn adânc m-a cuprins purtandu-ma prin întuneric făcându-mă să-mi uit existenţa.

Am tresărit la oprirea neaşteptată a trasuri.

Am privit în jur buimacita. Adrian stătea cu o carte în mâna privind pe geam.

-Ce s-a întâmplat? Am întrebat.

-Nu ştiu. A fost răspunsul lui. După asta şi-a lăsat cartea şi a coborât. L-am urmat.

Afară totul era cuprins de negura nopţii. L-am privit în lumina luni pe cel ce privea roata ruptă a căruţei. Adrian îl privea murmurând câte o înjurătură. Am mers lângă el cântărind situaţia.

-Nu se mai poate face nimic. S-a ridicat cel care, probabil, conducea trăsura. Trebuie înlocuită, milord.

Milord? Auzisem această adresare acum ceva timp în bordel. Dar de ce îi spunea aşa ?Cine e el?

Vizitiul era un domn de vreo 35 de ani cu păr cărunt şi faţa brăzdată de riduri.

-Oh, la dracu! Ce facem acum? Spuse Adrian lovind cu piciorul în pământ.

-Suntem la jumătate de ceas distanţă de sat. La intrare e un han, ne-ar putea primi acolo. De dimineaţă am înlocui roata, iar la prânz am fi din nou pe drum.

-Da. Stărui Adrian. Dar nu putem să lăsăm trăsura aici. Rămâi aici, iar eu voi plăti pe cineva să aducă trăsura.

-Mi se pare bine, milord.

-Vino, Jolanne. Adrian m-a trezit din visare. Un fior rece mi-a străbătut trupul. Numele meu rostit de el mă făcea să tremur de plăcere.

-Da? Am intrebat sfios.

-Ti vii cu mine.

Nu aş putea să merg cu el atâta timp. Singuri în noapte! Ar fi de neconceput! Cine ştie ce ar putea să îmi facă, în plus cu cât îl am mai mult alături cu atât încep să îl îndrăgesc din nou.

-Te voi aştepta aici! M-am repezit eu.

-Jolanne! A mârâit el la mine.

-E frig. Şi ar fi nedemn de o domnişoară respectată să umble alături de un domn, singuri prin pădure în miez de noapte. Am spus eu mieris fluturandu-mi genele prin faţa lui. Se enervase al dracului de mult. Să crape!

-Jolanne,acum la naiba! A mârâit el nervos şi mi-a făcut semn spre drumul din spatele nostru.

Nu am să mă dau bătută în faţa lui. Nu din nou!

Am facut stânga imprejur şi mi-am pus piciorul pe scară sprijinindu-mi mâna de uşiţă. Intr-un moment de neatentie piciorul mi-a alunecat şi m-am găsit căzând. Mi-am strâns ochii aşteptând să mă izbesc de pământ, în schimb am căzut în două brate prea bine cunoscute.

Mi-am deschis ochii privindu-i ochii întunecaţi care mă priveau dolomiti. Fata-i era luminată de către măiastra lună. Era mirific! Părea atât de pur, atât de angelic! Cum putuse acest chip dumnezeiesc să facă atâta rău înăuntrul meu?!