Pasăre De Noapte

Capitol XXXVI

-Îmi pare rău,dar va trebui să vă furăm mireasa!Se aude o voce răgușită,iar toți ne întoarcem în spate,unde lângă ușă e Adrian,Michael, un bărbat ce îmi pare cunoscut și domnul Dupleix.

Rămân surprinsă la vederea lor.Ce caută aici?Cum m-au găsit?

Nu mai speram să îi mai revăd vreodată,dar ei sunt chiar aici și au venit să mă salveze.Iar...domnul Dupleix...tatăl meu...Oh Dumnezeule,oare știe că sunt fiica lui?

Vreau să mă alătur lor,dar mâna celui ce așteaptă să ne căsătorim îmi prinde cotul și mă întorce cu spatele la el,în timp ce îmi lipește de gât o lamă rece.Toți rămân încremeniți.Madame Rose și Rebecca se retrag în spatele nostru.

-Jolanne!Țipă Adrian și vrea să se apropie,dar domnul Dupleix îl oprește.

-Nicholas...îi spune el pe nume celui ce îmi strânge încheietura.Las-o pe Jolanne!

-Nu!Ea nu e Jolanne,ea e Anelize.Ea...ea va fi soția mea.Spune el și îi pot simți nebunia în vorbe.Dacă vă apropiați,o omor!Țipă și simt cum părul mi se zburlește de frică.Cred că mă poate omorâ dacă își dorește.Îi simt respirația sacadată pe ceafa mea,mâna sa ce mi-a întors brațul stâng la spate și îl strânge provocându-mi o durere insuportabilă,iar lama cuțitului aproape îmi străpunge pielea gâtului.Îmi simt respirațiile îngeunate și trupul posedat de frică.Picioarele încep să îmi tremure și îmi repet rugăciuni în gând.

-Uite,ea e Jolanne,fiica mea.A spus domnul Dupleix și a făcut un pas defensiv în față.

O lacrimă mi s-a format în colțul ochiului.El chiar mă recunoaște ca fiica lui.

-Nu,ea e Anelize a mea.A spus și m-a smucit în spate.Nu te mai las să mi-o iei!A țipat.

-Nu,crede-mă,ea nu e Anelize,Anelize ve veni curând ce va crede dacă te va vedea cu o altă femeie?I-a spus liniștit apropriindu-se de noi.

Nicholas a slăbit puțin strânsoarea din jurul mâini mele.

-Dar ea...ea cine e?S-a bâlbâit ca și cum totul ar fi căpătat un sens.

-Ea e fiica mea.A continuat să se apropie.

Mi s-a format o lacrimă în colțul ochiului când i-am auzit vorbele.El chiar mă recunoaște ca fiica sa.Nu voiam nimic mai mult de la el.

-Dar... dar unde e Anelize a mea? A întrebat nedumerit.

-Va veni curând ,doar dă-i drumul, da? A spus domnul Dupleix apropiindu-se mai tare. Încet, dar sigur rupea distanţa din spre noi.

-Anelize va fi a ta, dar trebuie să mi-o dai pe Jolanne, de acord? L-a întrebat când a ajuns în faţa noastră . Nicholas mi-a lăsat mâna liberă şi a luat lama de la gâtul meu. Am răsuflat uşurată. Domnul Dupleix mi-a prins mâna şi m-a tras spre el.

-Nu,Nicholas,nu îl crede!Ea e Anelize a ta!A țipat Rebecca din spate, iar atunci domnul Dupleix m-a împins, iar eu am căzut pe pământul tare. Pietricele şi-au făcut loc în palma mea, iar mici firicele de sânge au început să îmi curgă. M-am întors să văd ce s-a întâmplat şi am suspinat când am văzut ce se întâmplase.

Aerul mi s-a împuţinat, iar inima aproape că a uitat să mai bată pentru un moment. Nu ştiam cum să respir. Ce să fac. Cum să mă ridic.

Lângă mine a venit Adrian care m-a ridicat întrebându-mă dacă sunt bine, dar nu am putut să îi răspund.

Asta nu e adevărat. Nu poate să fie adevărat.

Nu puteam să mă mişc sau să vorbesc.

În faţa mea, domnul Dupleix, tata stă întins pe jos cu un cuţit înfipt în piept. Nicholas e ţinut de bărbatul ce a venit cu ei, iar Madame Rose de către Michael.

-Nuu! Am ţipat ca din gură de şarpe când am înţeles ce se întâmplase.

M-am prăbuşit lângă trupul părintelui meu.

-Nu, nu, de ce aţi făcut asta? Am spus printre lacrimi prinzandu-i cămaşa. Acesta a gemut şi şi-a deschis ochii. I-am prins faţa în mâinile mele pline de sânge acum. El e tatăl meu, tatăl după care atâta am tânjit. Chipul îi e încercat de o durere sfâşietoare. Încerc să îi reţin fiecare trăsătură. Simt o dragoste enormă pentru cel ce mi-e tată.

-Fiica mea... tu eşti fiica mea, Jolanne. A spus scapând câteva lacrimi. Eşti frumoasă ca mama ta! Mi-a zâmbit şi nu am putut să nu izbucnesc în plâns. Nu trebuie să plângi. Te rog nu plânge!

I-am zâmbit nevrând să îl supăr.

-Shh, nu trebuie să vă obosiţi.

-Jolanne, scumpa mea Jolanne, fiica după care am tânjit anii întregi. Mi-a mângâiat chipul cu mâna tremurândă. Îţi jur, fiica mea, că nu ştiam de existenţa ta. Dacă aş fi ştiut, nu aş fi lăsat să ţi se întâmple nimic. Ai trecut prin atâtea din cauza mea. A oftat, dar l-am dezaprobat.

-Ăsta a fost destinul. Totul va fi bine de acum. Nu ne vom mai despărţi nicodată, vom...

-Nu, Jolanne. M-a întrerupt. Eu... eu mă voi revedea cu mama ta. A spus şi am simţit cum un cuţit îmi străpunge inima. Dumnezeu mi l-a adus în cale în sfârşit şi nu accept să mi-l ia acum.

-Nu,tată, vei fi bine. Promit.

I-am prins mâna şi i-am sărutat-o.

-Oh, Jolanne, te iubesc atât de mult! Nici nu îţi imaginezi. Aş vrea să pot să mai rămân să te văd fericită, dar voi avea grijă de acolo ca totul să fie bine, îţi promit.

-Şi eu te iubesc, tată! Şi vei fi aici şi vom fi fericiţi împreună. Am spus printre lacrimi.

-Nu, draga mea. Trebuie să plec, dar nu fi tristă, plec împăcat că tu eşti bine şi eu mi-am îndeplinit misiunea de tată. A spus cu vocea stinsă şi şi-a închis ochii lăsându-şi capul să cadă într-o parte.

-Nu. Adrian, fă ceva, te rog! M-am întors către el implorând pentru ajutor. Acesta m-a privit trist şi s-a lăsat lângă mine.

-Jolanne, nu mai pot face nimic. Tatăl tău a murit. Mi-a dat el vestea cruntă.

-Nu! Am refuzat să cred. Trezeşte-te, tată! L-am rugat, dar el nu s-a mişcat. Uite, sunt eu, fiica ta, aici. Trezeste-te acum să mergem acasă! L-am rugat, dar acesta nu s-a mişcat. Tată! Am suspinat.

Nu e posibil. Abia ce l-am întâlnit şi Dumnezeu mi l-a luat.

-Tată! Am ţipat lăsându-mi trupul să cadă peste el.

M-a iubit. Chiar m-a iubit. M-a recunoscut ca fiica lui. A făcut asta pentru mine. Şi-a dat viaţă pentru mine. A făcut sacrificiul suprem din dragoste părintească.

Noi suntem doar două suflete ce nu s-au intersectat până acum, dar avem o legătură strânsă. Două suflete ce se iubesc nespus fără să se fi cunoscut prea mult. El nu a fost alături de mine, nu a ştiut că exist, dar m-a iubit şi şi-a dat viaţa pentru mine. Aş fi vrut ca eu să fi fost înjunghiatã, nu el. Poate aş fi trăit şi am fi putut trăi liniştiţi.

Dumnezeu mi-a refuzat dreptul de a creşte alături de un tată, iar acum mi l-a luat. Dar voi fi liniştită ştiind că a plecat împăcat cu el, a plecat la iubirea vieţii lui, dar m-a lăsat singură. Pentru o clipă am avut speranţa că voi fi fericită alături de tatăl meu.

I-am strâns mai tare trupul neînsufleţit al părintelui meu lăsând lacrimile să îmi înece această durere sfâşietoare.

Problema cu wattpadul a fost rezolvată şi cartea a mai fost verificată încă o dată, iar în urma acestei verificări s-a constatat că nu există un motiv real de a şterge cartea.
Mă bucur enorm pentru asta. Cu această ocazie, am descoperit că există şi persoane cu rele intenţii, dar şi voi, cititorii mei, care mă sustineti. Sper să nu vă dezamăgesc! Pupici^^