Magnetism

Capitolul cinci

Când Jay a intrat în casă, după vreo cinci minute în care nu s-a putut mișca, a fost întâmpinat de un miros plăcut de iasomie și mentă, pesemne mama lui deja pusese de ceai. Se simțea murdar, așa că a considerat că Natalia se poate descurca fără el câteva minute și a mers să facă un duș.

În acest timp Anna o studia atent pe Natalia care privea de jur-împrejurul bucatariei mici, simțindu-se oarecum stingheră.

-E foarte frumos la dumneavoastră. Îi zise Naty, și nu mințea cu nimic. Îi plăcea foarte mult bucătăria decorată în nuanțe de alb, crem și mov pastel. Avea un aer așa... chic și totuși rustic, toată mobila fiind din lemn.

-Mulțumesc, zise Anna. Nu e nevoie să fii formală, mă faci să mă simt bătrână, spuse și un chicot drăguț îi părăsi buzele în timp ce privea pe fereastră.

Natalia vedea atunci o seninătate aparte pe fața ei. Deși avea câteva riduri de expresie, părea totuși tânără. Poate dacă și-ar lăsa părul desprins ar părea și mai tânără.

Anna avea pe cap un turban, așa cum era la modă. Jessica, sora lui Jay o convinsese că e mult mai bine să poarte un turban asortat cu ținuta decât o perucă urâtă.

-Ia spune-mi, Natalia, cum ți se pare fiu meu? A întrebat-o în timp ce turna ceaiul în ceșcuțe. Ce zici, să ieșim pe terasă?

Natalia a încunviințat, încercând să tragă de timp. Cum i se părea Jay?! Cum să i se pară? Abia îl cunoscuse... oh, cum să-i spună Annei că se înșelase? Părea așa de încântată de ideea ca ea să fie iubita fiului ei încât îi era pur și simplu milă să-i spună că nu era așa... parcă vedea deja dezamăgirea în ochii aceia blânzi și nu voia deloc să fie ea cea care o aduce.

Anna a așezat ceștile cu ceaiul aburind pe o măsuță albă din lemn și a luat loc pe unul din fotoliile de lângă ea, făcându-i semn Nataliei să se așeze. Se aflau acum pe terasa din spatele casei iar în fața lor se întindea o grădină superbă, cum Natalia nu a mai văzut niciodată. Tot felul de flori: trandafiri, crini, iasomie și altele pe care ea nici nu le cunoștea măcar. În spate, la rădăcina unui tei imens era un balansoar alb în care ai fi stat cu zilele numai să privești florile și să le simți prospețimea.

-Deci?

Natalia clipi des, trezindu-se din transă.

-Da... cum mi se pare? Ochii ei se îndreptară spre cer și un zâmbet imens îi străbătu chipul. Nu își crease neapărat o părere despre el, așa cum nu avea o părere concretă despre niciun lucru pe care nu-l cunoștea pe deplin, însă cumva, simțea că știa ce trebuie să spună Mi se pare... drăguț. Mi se pare isteț, hazliu... într-un fel, frumos. Aveți... ai un băiat tare frumos, Anna.

-Mulțumesc, draga mea. Știu și sunt mândră tare de el. Și tu ești foarte frumoasă, să știi.

Natalia știa că e frumoasă. I se spusese de nenumărate ori și nu era vreo ipocrită să nu o recunoască și ea. Se simțea foarte bine în pielea ei. Felul în care o privea Anna, însă, o făcu să roșească.

-Mulțumesc mult.

Anna deja își imagina cum ar arăta Natalia împreună cu fiul ei la altar, sau plimbând un copilaș în parc. A strâns ochii, oprind lacrimile ce amenințau să se facă prezente... nu trebuia să gândească atât de departe. Poate nici nu era ceva atât de serios și poate nici nu o să apuce, oricum, să-i vadă. Cu boala ei, nu se știe niciodată, așa că mai bine nu-și face speranțe deșarte.

-Ia spune-mi, cum v-ați cunoscut? O întrebă ea pe Naty, încercând să-și scoată imaginile din cap.

Natalia s-a blocat o secundă, nu știa ce să zică, însă s-a scuzat repede spunând că trebuie să meargă până la baie. Trebuia să-l găsească pe Jay să o ajute cu încurcătura asta. Măcar să se potrivească la minciuni, apoi va găsi o scuză plauzibilă și va da bir cu fugiții și-l va lăsa pe el să se ocupe de poveste în timp ce ea se va ocupa de propria mamă. Da, să nu uităm că mama ei încă nu știa despre suspendarea ei.