Magnetism

Capitolul douăzeci și șapte

Încă de când unchiul său îi dăduse vestea, Jayden nu-și găsea liniștea. Era în stare de ce e mai rău dacă nu ar fi fost Natalia și unchiul său să-l calemze. Jessica plângea pe unul dintre scaunele mai îndepărtate, nevenindu-i să creadă.

-Voi realizați că astfel de chestii se întâmplă numai în telenovele, nu? Și cum adică nu pot să merg chiar acum să-l omor cu mâna mea?!

Jayden și-a proptit pumnul drept într-unul din pereți și și-a sprijinit capul pe el, respirând adânc în încercarea de a se calma. Tocmai primise confirmarea că tatăl său încercase să-i ucidă mama. Asta nu era deloc ceva ușor de digerat, dar având în vedere că Michael deja era ca un străin pentru el, parcă nu-l durea atât de tare. Era doar furios pe el și voia să se răzbune.

Natalia l-a mângâiat ușor pe umăr și și-a pus capul pe el. Jayden s-a întors, a luat-o în brațe și i-a sărutat creștetul capului. Dacă n-ar fi fost ea, ancora lui, ar fi făcut sigur o prostie.

-Bună ziua, zise un doctor apărut parcă de nicăieri. Rude ale doamnei Morris?

-Da, răspunse Jayden, apropiindu-se.

-Au sosit rezultatele de laborator. Ați avut dreptate, este o intoxicație cu atropină. Acum să știm sigur putem să-i dăm antidotul necesar, altfel, dacă nu eram siguri îi puteam face mai mult rău. I se va administra o doză șoc de pilocarpină și în scurt timp ar trebui să-și revină. Știți cumva cum a reușit să aibă această substanță în organism? Ar trebui să chem poliția?

-Joseph Morris, se prezentă unchiul lui Jay, arătându-și insigna. Eu sunt poliția, ne ocupăm deja de caz.

-Am înțeles. Îmi pare sincer rău că nu am descoperit mai repede. Am, totuși, o veste bună. În urma analizelor nu s-au mai găsit urme de celule maligne.

-Adică vreți să spuneți că mama e bine?! Jessica se apropie și ea, cu lacrimile încă jucându-i în ochi, dar cu o urmă de zâmbet plin se speranță.

-Tot o să-i facem investigații din trei în trei luni, dar în principiu, da, s-a vindecat. Acum rămâne să treacă cu bine și peste asta. Doamna Morris e o luptătoare!

S-au îmbrățișat cu toții bucuroși, uitând pentru o clipă de Michael și tot răul pe care l-a făcut. În inimile lor venise din nou primăvara odată cu această veste bună cu privire la boala mamei lor. Jayden abia aștepta să-i spună asta și să o vadă din nou zâmbind voioasă. Jessica era, poate, cea mai fericită. Ea îi fusese alături atâta amar de timp. Și înainte de operație, dar mai ales după i-a fost atât de greu. Nu spusese nimănui și nu se plânsese nici măcar o dată. Își iubea mama mai mult decât orice pe lume și nu s-a simțit deranjată de faptul că și-a sacrificat atâta timp pentru a o îngriji. Acum totul avea să fie bine și pentru ea.

-Acum să vedem cum îl prindem pe Michael, zise Jay, dându-se un pas înapoi.

-Trebuie să fim deștepți, băiete. Eu zic că cel mai simplu e să obținem o mărturisire.

-Pot să o fac, își asigură Jayden unchiul. O să obțin acea mărturisire nenorocită și o să înfunde pușcăria „marele politician" Michael Morris, zise cu ură în glas.

-Nu e chiar așa simplu...

-Dă-mi un nenorocit de reportofon și îți aduc tot ce vrei. Nu scapă din mâna mea.

-S-ar putea să am unul în mașină, așteaptă-mă aici.

Cât timp Joseph a fost plecat Natalia i-a povestit lui Jayden situația din parcare, rugându-l să nu se enerveze mai tare. Paradoxal, Jayden își atinsese limita de ură față de tatăl lui, astfel că nu avea cum să-l deteste mai mult decât o făcea deja. Și-a mușcat buzele, încercând să își facă un discurs pentru a obține confesiunea lui.