Magnetism

Capitolul douăzeci și cinci

-Jur că dacă teoria mea e corectă și nenorocitul ăla a îndrăznit să facă așa ceva... Jay deschise cu putere ușa de la intrare apoi continuă: nu, nici nu mă pot gândi la asta. Adică știu că e un on fără scrupule, dar chiar așa?!

Natalia l-a prins de mână și l-a oprit din scotocit aiurea prin dulapuri apoi l-a privit în ochi. Încerca să-l calmeze deși propria ei inimă bătea nebunește numai la gândul că cineva ar fi încercat să o omoare pe Anna. Nu știa exact ce să-i spună, pentru că situația era mult prea delicată așa că s-a rezumat la a-i da un sărut plin de înțelesuri.

Jayden a prins-o de mijloc și a adâncit sărutul, permițându-și pentru câteva clipe să se detașeze de toată nebunia din ultimele ore și să guste dulceața buzelor iubitei sale, ce aducea cu acel sărut liniștea de care avea nevoie pentru a gândi lucid.

-Asta crezi că e, întrebă Natalia, întinzându-se după o cutie mai sofisticată de ceai?

-Stai, nu pune mâna! Jayden a luat mănușa de bucătărie și a luat cutia de pe raftul de sus. Poate sunt amprente pe ea, a lănurit-o el.

A făcut o poză cutiei și i-a trimis-o surorii lui, care a recunoscut-o imediat.

-Crezi că ai putea să-ți dai seama dacă în plicuri se află...

-Atropa belladona?

-Aia, așa. Crezi că-ți poți da seama? Jayden căzuse puțin pe gânduri cu privire la conținutul cutiei, adică în plicurile alea sunt niște prafuri, cum ai putea să-ți dai seama ce fel de plantă e acolo...

-Ei bine, eu n-aș putea să-mi dau seama pentru că nu are un miros specific sau ceva de genul acesta, de altfel e foarte greu detectabilă și în sânge, dar există teste de laborator care pot spune imediat.

-Și unde găsim un astfel de laborator?

-Ăăă... la poliție?

Jayden s-a încruntat; nu voia să meargă la poliție până când nu era sigur de situație, deoarece nu voia să tulbure și mai mult apele cu tatăl său, chiar dacă nu i-ar fi displăcut să-i șifoneze puțin imaginea.

-La poliție, întrebă el ezitant?

Natalia a ridicat din umeri:

-Ai o idee mai bună sau vreun laborator secret? Nu trebuie să spui neapărat pe cine bănuiești... cred.

După câteva minute bune Jayden a ajuns la concluzia că Naty avea dreptate și că nu există o altă variantă prin care să poată cerceta conținutul plicurilor cu ceai. În timp ce așteptau la semafor Jay bătea agitat cu degetul în volan. Nataliei nu-i plăcea să-l vadă așa încruntat, dar nu-și găsea cuvintele pentru a-l liniști.

Au coborât din mașină, iar Jay s-a întins după punga în care se afla cutia de ceai.

-Lasă-mă pe mine, tu ești prea nervos.

Au intrat în secție și s-au așezat pe scaun în sala de așteptare. Cine ar fi crezut că și la poliție e așa coadă? După vreo treizeci de minute, în care Jayden s-a învârtit de colo colo în camera de 3 metri pătrați, unul dintre ofițeri le-a făcut semn să vină la unul dintre cele trei birouri unde se luau declarații.

-Bună ziua, eu sunt ofițer Andreas Lowry, s-a prezentat bărbatul în uniformă, care avea undeva la vreo treizeci și cinci de ani, păr negru și ochi căprui. Cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, aș dori să știu dacă se poate investiga conținutul unei cutii cu ceai. Cred că a fost otrăvit, zise Natalia mai în șoaptă, aplecându-se puțin peste birou.