Magnetism

Capitolul douăzeci și patru

Furia. Acesta era sentimentul care pusese stăpânire pe Jayden încă de când a trântit cu putere ușa taxiului. Era furios pe destin, pe boală și pe medici. Era furios pe el însuși pentru că nu putea face nimic să opreasă boala necruțătoare. Era furios și regreta fiecare moment petrecut departe de mama lui, fiecare clipă în care îi putea spune și arăta cât de mult o iubește, însă nu o făcuse. Îi venea să rupă în bucăți ceasul ce ticăia pe peretele salonului, furând cu fiecare secundă câte puțin din viața prețioasă a mamei sale.

Anna fusese internată în comă la terapie intensivă și cu greu i-au dat voie fiului ei să intre la ea. Jay i-a mângâiat chipul spășit cu mâna lui mare și și-a mușcat buza pentru a-și reține lacrimile.

-Nu te da bătută, mamă! Știi că încă mai am nevoie de tine...

A strâns-o de degetele reci și a pupat-o tandru pe frunte. O iubea nespus, însă îi era greu să arate. Niciodată nu fusese o persoană foarte lingușitoare și nici nu se pricepea prea bine la a-și arăta sentimentele, dar ele au fost mereu acolo, umplându-I inima.

Natalia a bătut în geamul salonului și i-a făcut semn lui Jayden să vină pe hol. În mână ținea două pahare mari cu cafea și câte un sandviș pentru fiecare.

-Nu ai mâncat nimic de ieri...

Jayden a înghițit în sec și s-a încruntat. Îi era greață.

-Nu pot să mănânc, spuse și luă cafeaua din suport, așezându-se pe scaunul din spatele lui.

-Nu înțeleg, recunoscu el, privind în gol. Credeam că se reface, credeam că totul e bine... de altfel, doctorii spun că n-ar fi cancerul de vină.

-Șhh, liniștește-te. Natalia s-a așezat lână el și a început să-l mângâie grijulie pe ceafă. Totul o să fie bine, o să vezi. Or să-și dea seama ce are și de acolo totul va decurge perfect.

Jayden a strâns din ochi și și-a sprijinit capul de peretele rece, iar Natalia s-a lăsat pe umărul lui, dorind să-I fie cât mai aproape. Voia ca el să știe că ea e acolo pentru el, că-l sprijină și-l înțelege. Știa și ea cum e să pierzi pe cineva atât de drag. Știa și ea toate gândurile acelea negre care îți pot transforma viața într-un coșmar. Și-a împletit degetele printre ale lui și a început în gând o rugăciune pe care nu o mai spusese de mult.

-Jayden! O voce masculină le-a întrerupr gândurile amândurora.

-Tu ce dracului cauți aici?!

În fața lor stătea chiat tatăl lui Jayden. Acesta s-a ridicat de pe scaun și l-a prins de guler pe bărbat, împingându-l în perete, atrăgând astfel privirile altor oameni.

-Jay, calmează-te, amintește-ți unde suntem, îi spuse Natalia, punându-și mâna pe umărul lui.

După câteva secunde în care și-a privit tatăl cu ură, Jay s-a relaxat și a dat drumul strânsorii.

-Ai zece secunde să dispari din fața mea.

-Băiete, ai prins cam mult tupeu, zise domnul Morris, așezându-și gulerul cămășii. Măsoară-ți cuvintele. Eram în oraș și am aflat de la sora ta că Anna este în spital, așa că am venit cât de repede am putut. În definitiv, este încă soția mea, nu?

Maxilarul lui Jayden s-a încleștat și cu greu s-a abținut să nu-și plesnească propriul tată chiar acolo, în mijlocul spitalului. S-a întors pe călcâie și și-a concentrat privirea într-a Nataliei, ochii ei fiind singurul lucru care l-ar mai fi putut calma.

Jessica a apărut și ea în scurt timp, ținând în mână o geantă cu câteva lucruri ale mamei sale.

-Ți-am zis să nu vii aici, își molestă ea tatăl, aruncându-i o privire urâtă.