Nouăzeci de secunde

Capitolul 1 - Beverly

      Vacanţa de vară are aproximativ o sută de zile. Mai mult sau mai puţin. Astăzi este ziua numărul unu.

      Bineînţeles, această numărătoare mă interesează doar pe mine, la fel ca majoritatea lucrurilor din viaţa mea.

      Privesc tavanul alb, pentru că este cam partea mea preferată din cameră. Este singura care nu e... roz. Cred că sunt unica adolescentă care are camera roz. Într-o altă viaţă, asta ar fi fost o problemă existenţială. În viaţa asta... puţin îmi pasă.

      Este prima zi în care nu sunt nevoită să mă ridic din pat înainte să apară soarele. Nu, nu merg la şcoală. Nu am mai mers de mult timp la şcoală. Însă, doar pentru că am o „profesoară personală" — n-am cerut-o eu, nici n-am numit-o eu aşa — nu înseamnă că nu mă ridic din pat la ora la care se ridică orice adolescent. Cu toate astea, până şi eu am vacanţă de vară, cu tot ceea ce presupune ea, chiar şi teme. După ce mi-am făcut programul din baie, o iau pe scări spre bucătărie.

      Cobor şi ultima treaptă, apoi dau drumul balustradei în drumul meu grăbit. Sunt ultimele trei luni de stat acasă, din septembrie merg la liceu. Un liceu adevărat. Tata s-a gândit că ultimul an o să-l fac normal — sau cât de normal se poate —. Dar nu-mi fac griji. Chiar dacă sunt înscrisă deja la unul dintre liceele din oraş, cel mai probabil o să se întâmple ceva și nu voi mai merge. Cunosc povestea. Întâmplător, înainte de orice început de an, se întâmplă ceva. Şi chiar dacă nu se va întâmpla, iar, nu este o problemă existenţială. Mă pot adapta vieţii de liceu, doar asta face orice adolescent.

      Acum e acum. Şi prezentul e tot ce stiu.

      Intru în bucătărie şi Agatha îmi zâmbeşte, punându-mi în faţă micul dejun. O omletă simplă.

      — Poftă bună! îmi urează veselă, cu energia ei obișnuită, parcă zicându-mi: hei, uite, eu încă sunt optimistă și sper.

       Nu înţeleg de ce oamenii încă au speranţă. Eu nu o mai am, ei de ce au acest drept?

       În bucătărie intră şi Audrey, care nici nu mă bagă în seamă şi iese în grădină, unde ştiu deja că are, frumos aranjată pe măsuță, propria porție de mic dejun. Nu mi-a adresat niciun cuvânt. Dimineața a început bine.

       Îmi mănânc în linişte omleta, apoi urc în camera mea la fel de tăcută, întrebându-mă ce să fac azi. Ocupația mea principală, temele, e cam inutilă. Mă rotesc de câteva ori prin cameră, până când găsesc rucsacul meu trântit undeva sub birou. Îl verific și mă bucur de dulciurile rămase în el. Mă duc lângă pat, ridic perna, iau caietul de acolo şi o aşez la loc, bag caietul în ghiozdan, mi-l pun în spate şi ies pe uşa casei.

      În drumul meu spre ieşirea din spaţiul verde şi frumos amenajat din jurul casei, îl văd pe Harold, grădinarul, care îmi face cu mâna. Îi fac şi eu cu mâna. Harold este un bătrânel lejer trecut de șaizeci de ani, care lucrează pentru familia mea de dinainte să mă nasc eu. Mereu când eram mică şi mă ascundeam în grădină, el mă găsea şi mă aducea în casă, la mama. Eram certată mereu, dar orele petrecute în grădină meritau.

       După jumătate de oră de mers, ajung unde voiam. Este vorba de nişte pietre care se află la baza unui deal. Acest deal este la marginea cartierului select în care locuiesc cu familia mea. Trec de a treia piatră de la stânga şi intru în crăpătura înghesuită, expirând uşurată când ajung în spatele lor. Este un fel de peşteră, cu pereţi de piatră, unde e linişte şi pustiu mereu. Lumina pătrunde în timpul zilei, dar nu ştiu exact de unde. Ştiu că unele raze de soare îşi fac loc printre pereţii de piatră şi ajung în acest loc. E un fost munte, care a fost atât de chinuit de miile de ani în care a stat aici, încât a protestat şi s-a micșorat, devenind un deal. Nimeni în afară de mine nu ştie acest loc. Sau, pur şi simplu, nimeni nu vine aici când vin eu. Dealul este mare, aşa că normal că într-o zi, curiozitatea a învins lenea şi l-am străbătut pe tot prin această peşteră. Nu e înaltă, are maxim doi metri şi jumătate, iar pe suprafaţa ei ajunge chiar şi la un minim de un metru înălţime. Am străbătut-o în întregime şi am aflat că are mai multe ieșiri. Una duce chiar la locul unde se adună toţi rebelii oraşului, întrecându-se în curse de maşini. Am vizitat de câteva ori acea ieşire, dar nu am ajuns niciodată la lumină pe acolo. Am stat însă minute întregi ascultând muzica de acolo, turațiile mașinilor şi râsul oamenilor, sprijinită de un perete de piatră ca de o uşă. Nu am ieşit. Pur şi simplu nu am vrut. Nu că mi-ar fi fost teamă.