Nouăzeci de secunde

Capitolul 19 - Beverly

Hm, ciudat. Până acum uşa din spate nu a mai fost niciodată închisă cu cheia. Îmi amintesc totuşi că mama avea o problemă cu cheile, aşa că mereu ţinea una sub preş. Cred că tehnica asta cu cheia de sub preş e atât de cunoscută, încât a devenit un adevărat risc pentru cine o foloseşte.

Sper că tata nu a luat-o. Sau Audrey. Nu, nu cred că a luat-o ea. Nici nu ştiu dacă ştie de existenţa unei chei de rezervă de la uşa din spate.

Mă aplec şi simt un junghi care îmi străbate corpul. Azi am exagerat cu antrenamentele. Dau micuţul covoraş la o parte şi... iat-o.

Astăzi a fost o zi prea lungă ca să îl aştept pe tata de la serviciu să vină şi să-mi deschidă uşa. Sau să mă duc eu la el la birou. De obicei nu-mi iau cheie, dar am uitat că Agatha e bolnavă şi, în consecinţă, casa a rămas goală toată ziua.

Asta până se va muta Audrey cu noi.

Gândul mă face să mă strâmb. Nu-l iubeşte pe tata. Îi iubeşte banii. De când se tot discută despre mutarea ei la noi, cu atât îmi este mai antipatică.

Luminile sunt stinse. Mă duc spre întrerupător, dar chiar cu câteva clipe înainte să-l apăs, un sunet de sticlă spartă răsună din living. Apoi un ţipăt.

Tata nu ţipă. Nu mai rămâne decât Audrey.

Tata şi Audrey se ceartă?

Pe cât de repede mi se strecoară gândul în minte, pe atât de repede dispare. Tata niciodată nu ridică tonul. Şi nu aruncă cu lucruri prin casă. Mai ales cu chestii care se sparg.

Mă apropii de tocul uşii, dar mă opresc ca şi cum aş fi fost curentată când o voce străină se aude din living, urlând.

— Avortezi!

Îmi simt inima bubuind şi sângele străbătându-mi corpul. Asta e o discuţie pe care nu ar trebui să o aud. Vreau să plec, dar gândul că aş scoate un sunet mă face să nu mă pot mişca. Privirea îmi alunecă pe spatele tipului din living. Este o matahală. De două ori mai mare şi mai solid decât tata. Înalt. Cu blugi. Cu o jachetă de piele neagră pe el. Nu îndrăznesc să mă uit mai mult. O frică îngrozitoare mi se strecoară în corp.

— Ori avortezi, ori te fac eu să pierzi sarcina! scrâşneşte din dinţi. Nu vei naşte niciun copil!

— Brent, îi aud vocea lui Audrey, dar se opreşte, din cauza lui.

— Îi vei spune ăluia că e copilul lui! Nu voi risca nimic nici pentru tine, nici pentru nimeni. Acum, îşi ridică tonul, fie faci avort, fie îi spui tâmpitului ăluia că e al lui. Dar al meu nu va fi niciodată.

Nu-i mai aud.

Respiraţia mi se opreşte, iar mâinile îmi tremură. De frică. De şoc.

Vreau să plec. Vreau să uit ce am auzit. Audrey este însărcinată cu un bărbat. Şi este împreună cu tata. Nu!

Înainte de furie şi şoc, frica este tot ceea ce simt. În casă este întuneric. Mă simt ca într-un film de groază, ca şi cum după peretele din spatele meu este un criminal cu inima de piatră. Poate chiar asta este.

Vreau să plec. Îmi vine să vomit de teamă. Corpul meu e îngheţat. Îmi e frig. Tremur. Ochii mi se umezesc.

Voi ieşi din casă şi voi fugi cât se poate de departe până sunt sigură că tata s-a întors. Da, asta voi face.

Înainte să fac trei paşi, mă lovesc cu coapsa de blat. Metalul cheii pe care o aveam în mână se izbeşte de gresia rece a bucătăriei. Vocile se opresc.

Inima mi se opreşte.

Respiraţia mi se opreşte.

Sângele îmi bubuie în urechi.

Văd o umbră imensă în spatele meu.

Nu apuc decât să scâncesc când o mână mare, murdară, mă apucă de ceafă şi mă zguduie.

Sunt pusă faţă în faţă cu criminalul cu inimă de piatră. Ochii îi sunt reci, plini de ură. Îi simt mâna dându-mi drumul, apoi aerul cum se loveşte de mine, apoi spatele cum mi se loveşte de perete. Cad la pământ, înfrântă.

Nu am nici măcar o şansă împotriva lui. Inelul său de argint mi se izbeşte de obraz zgâriindu-mă. Pumnul său îmi face stomacul să se strângă. Simt gustul metalic al sângelui în gură. Aud un scâncet. Ştiu că e al meu.

Aveam să aflu mai târziu că acela a fost momentul unei crime.

Fata care a intrat în casă cu cheia de sub preş a fost ucisă în acea seară.

Mă ridic, smucind plapuma de pe mine. Privirea mi se roteşte prin cameră. Nu văd decât întuneric. Oftând, îmi pun papucii în picioare şi cobor jos.

Papucii mei se izbesc de treptele de lemn ale casei. Livingul acum este pustiu. Orice s-a spart în acea noapte, acum nu mai există niciun ciob. Nimic din litrul de sânge care mi-a curs pe acest parchet nu se mai vede.

Intru în bucătărie şi mă sprijin de blatul de care m-am lovit.

Audrey nu a vrut să ne mutăm din casa asta. Tata nu a vrut. Eu am vrut. În consecinţă, am rămas aici. Tatei nu i-a păsat de ce am păţit în această casă. Nu m-a lăsat să plec din locul în care am murit. Trebuie să trec de peretele în care am fost izbită în fiecare zi. Trebuie să-l văd în fiecare zi. Trebuie să-mi retrăiesc moartea iar şi iar.

Am mai avut coşmaruri. Dar niciunul atât de real. După niciunul nu am simţit nevoia să cobor aici.

Nişte paşi se aud în spatele meu, iar eu mă întorc, tresărind. În spatele meu, Kaleb se opreşte. Probabil rapiditatea cu care m-am întors l-a luat prin surprindere.

El este un străin. Dar nu-l simt ca fiind un străin. Ar trebui să-mi fie teamă de el, probabil, dar nu-mi este.

— Ce faci aici? Mă întreabă nesigur, după ce mă studiază.

Mă blestem în minte că nu am decât nişte colanţi şi un tricou subţire pe mine. Bine măcar că e întuneric.

— Îmi este sete, îi zic.

Cuvintele îmi alunecă din gură, iar eu nu le regret.

Nu pare convins.

— Îţi foloseşti puterile de jedi* ca să pregăteşti ceea ce vrei să bei cu puterea minţii?

_________________________________________

*jedi = personaje cu puteţi supranaturale, din universul Star Wars

_________________________________________

Chicotesc. Cu adevărat. Prima oară după... nici nu mai ştiu cât timp. Nu se compară cu râsul mut pe care îl am în preajma lui Kacey. Acesta a fost un chicotit adevărat.

Şi care îl face foarte mândru pe Kaleb de el însuşi.

Îmi face semn spre un scaun, zicând:

— Zi-mi ce vrei să bei. M-am obişnuit cu poftele tale de gravidă din miez de noapte.

Şi mă aşez. Chicotind.