Nouăzeci de secunde

Capitolul 13 - Beverly

Cred că tocmai mi-am găsit slăbiciunea. Ochii albaştrii. Sau o anumită pereche de ochi albaştrii, care se uită în ai mei.

Nu ştiu ce să fac. Nu am simţit niciodată nevoia de experienţă în relaţii sau în socializare, dar acum mi-ar plăcea foarte mult dacă aş avea. Se uită la mine. Se uită la buzele mele. Asta înseamnă că vrea să mă sărute?

Mi-ar plăcea foarte mult ca asta să însemne că vrea să mă sărute. Şi nu, nu pot crede că am gândit asta.

Îi simt respirația.

Am mai simţit o dată respirația cuiva pe chipul meu. După bătaie, când m-am trezit singură într-un salon de spital şi mi-am imaginat că mama este lângă mine şi că mă sărută pe frunte.

Amintirea mă face să uit de moment, de braţele care sunt în jurul meu şi de realitatea din acest moment. Îmi amintesc de acele clipe, de acei pumni şi acele picioare care se izbeau fără milă de trupul meu şi de realitatea care mă înconjoară mereu. Mereu, în afară de acest moment. Această realitate este frumoasă şi aş vrea să rămână aşa.

Dar mă desprind din braţele lui Kaleb, înfruntând adevăru,l că dorinţele mele nu se pot împlini. Îşi desface braţele din jurul meu parcă cu părere de rău, lăsându-mă să mă îndepărtez câţiva paşi de el.

— Mulţumesc din nou, îmi zice, uitându-se la mine. Pentru... tot.

Se apleacă şi buzele lui îmi ating obrazul. Buzele lui calde, moi, roz şi perfecte se ating de pielea obrazului meu, care a fost odată julită şi plină de sânge. Aceeaşi respiraţie care se izbea de fruntea mea, acum se loveşte de obrazul meu, iar câţiva fiori îmi trec prin corp. Cu toată stăpânirea pe care o am îmi opresc tremuratul.

Trece pe lângă mine şi iese din bucătărie, apoi aud uşa de la dormitorul lui deschizându-se şi închizându-se.

Mă pun înapoi pe scaunul din bucătărie, blestemându-mi cu toate cuvintele pe care le ştiu cele două picioare stângi care m-au aruncat în braţele lui Kaleb.

Încă îi simt atingerea pe mine.

Şi oricât aş încerca să găsesc o explicaţie, nu pot. Nu am mai fost luată în braţe de ani de zile. Poate de aici emoția. Fiorii. Neliniștea. Sau poate asta se întâmplă pentru că nu am fost niciodată apropiată de un băiat. Nu am avut primul sărut, prima întâlnire... ce naiba, nici măcar prima „ținere de mână". Nu am trăit nimic din toate astea şi, spre ruşinea mea, poate în adâncul meu chiar îmi doresc să aflu cum sunt astfel de lucruri.

Dar Kaleb nu e o opțiune. E incredibil de frumos, va râde de mine fără să se gândească măcar.

Chiar dacă îmi este dator pentru această noapte.

O noapte cam inutilă, că nu l-am ajutat cu nimic de fapt. Tata nu e acasa, deci oricum nu ar fi aflat. Mă întreb dacă Kaleb ştie asta. Când intru în camera lui Kacey văd că e goală, dar patul este făcut, deci s-a culcat. Cred că iarăşi a avut febră mare şi au dus-o la spital.

Intru în camera mea şi mă trântesc în pat, îmbrăcată.

Mă pun în poziţia fătului. Îmi e frig. Până şi cu pătura pe mine, eu îngheț. Pentru prima dată după atât de mult timp... am fost luată în braţe. Oarecum. Am simţit căldura unui trup străin, al unei persoane străine.

Şi a fost bine. M-am simţit bine. M-am simţit... mai acasă decât mă simt acum, învelită până în gât, în patul în care dorm de-o viață.

***

Simt broboanele de sudoare cum îmi acoperă chipul, simt materialul păturii între degetele mele strâns încleștate. Camera e scufundată în întuneric, dar mă simt din nou ca acasă. Kaleb.

— A fost doar un coşmar, iubito!

Îi simt buzele mişcându-se pe urechea mea când îmi şopteşte, iar corpul meu se calmează. Şi mintea. Nu mă încrunt, nu îl gonesc, nu mă întreb ce am visat sau cum a ajuns aici. Îmi sprijin capul de pieptul său, iar bărbia i se aşază pe creștetul meu.

Câteva flash-uri a ceea ce am visat îmi trec prin faţa ochilor. O talpă de pantof denivelată, un inel rece, de metal, pe inelarul care mi-a lovit obrazul. Zgârietura făcută de inel. Lemnul alunecos şi rece pe care mă prăbuşesc, încercând să atenuez impactul cu palmele, fără rezultat însă. Vorbele urlate cu o voce groasă, care nu aveau nicio coerență. Îmi amintesc totul din nou şi din nou.

Dar nu plâng. Corpul meu nu tremură. El doar se bucură de căldura pe care o primesc de la Kaleb, care stă aşezat pe patul meu şi mă ţine în braţe, la fel cum mă ţinea şi mama când mă trezeam dintr-un coşmar.

Continuă să-mi șoptească vorbe, dar nu le mai aud.

E ciudat să recunosc în sinea mea că mă simt bine. Cumva, mă bucur că am ajuns din nou în braţele lui. Mă bucur şi mai mult ca el m-a luat în braţe de data asta, nu am mai căzut eu în ele.