Nouăzeci de secunde

Capitolul 91 - Beverly |BONUS|

Informaţiile despre memoria selectivă mi se învârt aproape dureros prin cap. Îmi amintesc că profesorul ne-a zis că vom studia acest capitol aproape tot anul şi probabil ar fi trebuit să îmi imaginez câtă materie va conţine, dar bineînţeles că tot m-a luat prin surprindere.

Uşa casei se trânteşte, aşa că închid instant cartea şi mă ridic din pat, fugind spre scări şi coborându-le în câteva clipe. Apuc doar să văd silueta lui Kaleb înainte să îi sar în braţe, iar el dacă nu ar fi obişnuit probabil ar cădea din cauza mea.

Îmi afund nasul în umărul lui, ţinându-mă ca o mică maimuţă de el, pentru că nu e de-ajuns să mă ridic pe vârfuri. Îi inspir mirosul şi îl strâng mai tare când simt parfumul pe care i l-am dat de Crăciun.

— Hei, frumoaso, şopteşte şi îi pot simţi zâmbetul.

— Kaleb, am nevoie de ajutor.

Mă desprind din braţele lui şi mă pune pe picioarele mele, iar eu îl privesc cât se poate de serioas. Cred că seriozitatea mea îl panichează, pentru că zâmbetul îi dispare de pe chip.

— Ce s-a întâmplat, iubito?

— E o carte în patul nostru.

Ochii i se măresc înfricoşaţi.

— M-ai înlocuit cu o carte? exclamă şocat şi îşi duce mâna la inimă.

Îmi las capul pe spate fără să pot stăpâni râsul puternic care iese din mine şi mă opresc după multe secunde, în care el m-a privit amuzat.

Totuşi, râsul mi se opreşte doar când îmi amintesc că ceea ce am zis eu nu este în totalitate o glumă.

— Eşti bine? se încruntă din nou, de data asta mult mai serios decât prima dată.

E ciudat să discut despre asta. Poate ar trebui să o fac... de fapt, ştiu sigur că ar trebui să o fac, dar o bună parte din mine a rămas exact la fel ca acum doi, trei... patru ani, când nu vorbeam, iar problemele mele erau doar ale mele, mereu acolo, gata să termine şi ce mai rămăsese întreg în mine. După atâta timp de tăcere este greu să vorbeşti, oricât de mult ai avansa. Iar eu, chiar dacă progresez... e foarte descurajant gândul că o parte din acea Beverly, cea care nu îmi place, va rămâne în mine.

— Beverly?

— Este cartea despre memoria selectivă şi eu...

Cuvintele mi se opresc din cauza sărutului lui Kaleb. Unul scurt, dar... mda, de-al lui Kaleb.

— Cumva, ai trecut peste partea cu TSPT, chiar dacă ai crezut ani de zile ca asta ai. O să depăşeşti şi asta.

Încrederea lui în mine mă lsă fără cuvinte de fiecare dată. Mă întreb ce se va întâmpla când va realiza că fata aia puternică este de fapt creată de el... şi în lipsa lui, ea devine total inexistentă.

— Nu era un capitol care să ţină un an întreg, este tot ce reuşesc să spun.

Îmi ridică bărbia cu două degete, iar ochii lui ajung să privească înfricoşător de adânc în ai mei. Mă întreb ce vede. Vede ceea ce simt eu sau ceea ce crede el despre mine?

Credeam că va fi mai uşor. Credeam că dacă voi afla ce se întâmplă cu mintea omului îmi va fi mai uşor să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine, poate chiar şi să mă vindec mai uşor. Dar nu este. Uneori facultatea este un adevărat coşmar care nu face altceva decât să mă tragă înapoi în Iadul în care reuşesc cumva să nu cad, ţinându-mă de Kaleb. Şi nu pot să nu mă întreb dacă asta va fi toată viaţa mea, o aşteptare infinită a unei vindecări pe care nu o merit.