Nouăzeci de secunde

Capitolul 90 - Kaleb

— Te iubesc!

Mă desprind de ea, lăsându-mă să cad pe o parte, apoi îi lipesc talia de a mea.

Beverly este transpirată şi strălucitoare la mine în braţe, cu mine, în lumea noastră foarte îndepărtată de cei de jos, de la petrecere. Sau de oricine altcineva.

— Cum te simţi? o întreb, încercând să-mi potolesc respiraţia.

— Pe bune? Acum întrebi? îşi dă ochii peste cap.

— Hai că nu am fost atât de dur.

— Nooo, chicoteşte ea.

— Bine, fecioară, o să am grijă data viitoare.

— Nu ştiu cât a mai rămas din fecioara din mine, zâmbeşte.

— Nimic, îi răspund râzând.

Beverly este iubita perfectă! Îmi amintesc de momentul în care mă întrebam cât de hormonală poate fi şi de câteva luni m-a convins că poate fi foarte, dar foarte hormonală.

— Nu a mai rămas nimic din prima zi, în care ai uitat de prezervativ.

Îmi rotesc ochii mintal. Iarăşi discuţia asta?

— Dar tu ai avut prezență de spirit şi m-ai trimis la farmacie.

Îşi lăsă capul mai bine pe pieptul meu, care este la fel de transpirat ca şi ea. Mă aplec peste ea şi trag de pătură, aşezând-o peste noi.

— Sigur Jonas nu va fi supărat că am făcut dragoste în patul din camera lui?

— Iubito, camera asta a văzut şi mai rele.

Îi simt obrajii fierbinţi pe pielea mea şi reformulez răspunsul de mai devreme. A mai rămas ceva din fecioara din ea.

— Crezi că tata a câştigat custodia?

— Ai vreo îndoială? îmi salt sprâncenele, chiar dacă ştiu că nu mă vede.

— Nu, nu chiar.

Îmi pun mâna în părul ei, jucându-mă absent cu el şi încercând să-mi dau seama când viaţa mea a luat o asemenea întorsătură.

Mi-am petrecut copilăria sub privirea veninoasă a tatei, fugind de el. De el şi de bătăile lui. Am văzut-o pe mama fiind maltratată şi pe măsură ce am crescut, mi-am jurat că nu va trece prin asta până la finalul vieţii. Mi-am jurat că voi avea grijă de ea şi că o să mă lupt cu viaţa şi cu soarta ca ea să fie bine. Să trăiască viaţa pe care o merită. La puţin timp după ce tata a fugit, în viaţa noastră a apărut Brent. Mama mereu mi-a spus că a fost bun cu noi în feluri pe care eu nu le pot înţelege şi oarecum a avut dreptate. Monstrul acela ne-a salvat, doar pentru că o iubea pe mama. A salvat-o de la moarte.

Dar apoi a devenit el moartea ei. A distrus-o, i-a luat lumina pe care ea reuşise să o salveze de tata. Am vrut să rămân lângă ea, renunţasem şi la facultate pentru ea, dar soarta a vrut altceva pentru noi toţi.

Jackson mi-a schimbat soarta, disperat să-şi salveze fiica. M-a primit în casa lui, lăsându-mă pe mine să o ajut pe Beverly şi să fac ce el nu reuşise. Să o aduc la viaţă. Am reuşit să o fac. Cumva, chiar am reuşit. Fără să vreau la început, apoi trăind pentru asta.

După ce mama a murit şi mi-am dat seama că am eşuat, am vrut cu toată fiinţa mea să o salvez pe Beverly. Să nu mai eşuez din nou.  Mama a fost o luptătoare. S-a luptat cu viaţa.

Doar că nu pentru ea. Ci pentru mine. Şi când a pierdut lupta cu boala, a câştigat războiul pentru mine.

Ştia că este o piedică în calea mea, aşa că s-a retras. Nu o pot învinovăţi pentru asta. Mi-a fost uşor să o urăsc. M-a ajutat să-i accept moartea la început, dar cu cât timpul trecea, mi-am dat seama că ea nu merita un strop de ură, că a primit suficientă cât a fost în viaţă. Nu conta cât de mult sufeream eu, conta că mama nu merita să fie urâtă. Aşa că am acceptat că a murit şi că a făcut-o pentru mine, chiar dacă mi-a fost de o mie de ori mai greu.

Chiar dacă am simţit că voi ceda.

Că nu mă voi mai putea ridica.

Am negat că m-am schimbat. Că moartea ei m-a schimbat. I-am minţit pe cei din jurul meu că eram bine, când lumea mi se distrugea. Nu mai eram tipul care ştia că va câştiga mereu. Dar am ajuns să lupt şi să o fac cu adevărat pentru fiinţa din braţele mele.

Pentru Beverly, care a fost distrusă şi refăcută. La început, doar fizic, toţi gândindu-se că era de ajuns. Dar nu a fost. Nimic nu i-a fost de-ajuns. Şi lumea ei se dărâmase, dar cu mult înainte de a mea. Şi nu a fost dărâmată de soartă, sau de destin. Nu, a fost dărâmată de oameni.

De oameni. De acele fiinţe pe care le vezi zi de zi pe stradă, fără să le ştii povestea şi să ai habar de cum sunt ele în realitate. Fără să le cunoşti coşmarurile, fricile sau idealurile. Fără să ştii nimic despre ele şi totuşi să le primeşti în viaţa ta, permiţându-le să ţi-o distrugă.

Doar că ea nu primise pe nimeni în viaţa ei. La ea, au intrat cu bocancii, călcând în picioare tot ce era frumos mult mai repede decât putea ea să reconstruiască.

Dar am reconstruit împreună, creând o lume mult mai frumoasă decât sperase ea că va mai avea vreodată. O lume în care avem loc amândoi şi doar noi doi.

O lume care nu va mai fi călcată în picioare de cineva.

O lume pe care vom continua să o reconstruim.

Şi la care lucrăm din primul moment în care ne-am văzut. Chiar dacă nu a fost acelaşi pentru amândoi.

— Cum crezi că va fi din toamnă la facultate? mă întreabă după o lungă perioadă de tăcere.

— La ce te referi? mă încrunt.

— La gardieni, pufneşte amuzată.

O răstorn, punându-mă din nou deasupra ei.

— Dacă tu crezi că există vreo fiinţă care să reuşească să mă ţină departe de tine, atunci te înşeli amarnic, fecioară.

Mă aplec şi îmi lipesc buzele de ale ei, bucurându-mă de umezeala dulce a gurii sale.

— Kaleb..., murmură. Nu cred că mai pot să...

— Hai că înţeleg eu, îi tai vorba, râzând.

Îmi dezlipesc buzele de ale ei, îndreptându-mă spre gât, apoi tot mai jos, bucurându-mă de fiecare centimetru de piele pe care îl întâlnesc în drum.