Nouăzeci de secunde

Capitolul 24 - Kaleb

I-am spus adevărul. Nu am adus-o aici cu gândul să o sărut. Știam că nu voi putea vorbi cu ea dacă rămânem acasă, așa că am adus-o aici. Voiam să-i aud vocea, iar asta nu se putea acolo.

      Nu am mai putut să o bag pe Beverly în piscină. Nu că m-aş plânge de asta. Am fost atras de ea din prima secundă în care am văzut-o, iar atracţia asta nu a făcut altceva decât să crească. Să o țin în brațe a fost de un milion de ori mai plăcut decât orice lecție de înot.

— La ce te gândeşti? mă întreabă, întorcându-şi capul spre mine.

După sărut, s-a dus să se schimbe ca să putem pleca de acolo. Cât am aşteptat-o, am încercat să-mi dau seama cum ar trebui să mă port. Am mai sărutat fete, multe fete, dar niciodată nu m-am simţit dator să mă gândesc la următorul pas după asta.

— La tine, îi zic, zâmbind.

Dacă eu aş putea trece peste sărut, cu toate că aş prefera să nu, nu ştiu ce să zic de ea. A vrut să mă sărute şi a făcut-o. Nu ştiu dacă are aşteptări de la mine sau dacă pot avea eu de la ea. Nu ştiu dacă i-aş putea îndeplini aşteptările, pentru că... rămân eu. Relaţiile nu sunt punctul meu forte. Să le-o trag fetelor, da, sigur, sunt omul tău. Orice altceva are legătură cu femeile nu mă interesează. Şi trebuie să fii de-a dreptul idiot să nu-ţi dai seama că Beverly, în ciuda atitudinii ei de „nu-mi pasă de nimic şi de nimeni", este sensibilă. Ştiu că nu vrea ca eu să fiu conştient de asta, aşa că fac pe prostul. Dar ştiu. Şi nu pot ignora.

— De ce?

Bună întrebare, Beverly.

Opresc maşina la câteva străzi distanţă de casă.

— Ce vrei să se întâmple de acum? o întreb.

— De ce întrebi asta?

— Râzi de mine, nu? M-ai sărutat!

— Şi? ridică din umeri.

Ochii îi sunt goi. Tot ceea ce am văzut la ea cât stăteam în şezlongul ăla a dispărut.

— Nu uşurezi nimic.

— Nici n-am zis că aş uşura ceva.

Îmi las umerii în jos, învins.

— Ce vrei de la mine, Beverly? Vorbesc serios.

Nu cred că ea are mai multă experienţă decât am eu. În acest moment, experienţa în relaţii ar fi fost ceva de ajutor. De mare ajutor.

— Nu ştiu, zice după câteva secunde. Chiar nu ştiu.

— Hai să mergem undeva.

Asta nu ştiu de unde a venit. Aş fi vrut să apuc să o trimit înapoi.

— Acum?

— Nu, o să se îngrijoreze tatăl tău şi parcă văd că îmi pierd slujba înainte de prima zi. Plus, trebuie să o duc pe Audrey pe iaht.

Strâmb din nas. Strâmbă şi ea. Parcă văd că tot drumul Audrey îmi va freca creierii cu chițăitura aia de voce pe care am observat că o foloseşte la telefon.

— Distracţie plăcută, îmi urează, zâmbind drăceşte.

După sclipirea din ochi, ştie şi ea foarte bine cum face Audrey în... ei bine, orice moment al zilei.

— Mâine Jackson stă toată ziua la birou, ceea ce înseamnă că sunt liber. Ce zici?

Cred că inima îmi bate în cap, nu în piept.