Nouăzeci de secunde

Capitolul 39 - Beverly

Când două bătăi scurte se aud în uşă, sar ca arsă de sub pătură, singurul lucru la care mă pot gândi fiind că aşa bate Kaleb. O deschid şi nu rămân dezamăgită, pentru că trecând pe lângă mine, Kaleb se aşază pe patul din camera mea, fără să se obosească măcar să aprindă lumina.

— Îmi pare rău dacă te-am trezit, şopteşte, cu privirea la perna pe care am stat până acum.

— Nu dormeam, îi răspund repede.

Prea repede, îmi strâng ochii înjurând.

— Poate nu trebuia să vin, nu ştiu, doar că...

Vorbele sale se pierd în aer, aşa că mă aşez şi eu pe marginea patului lângă el, suficient de departe încât să nu se atingă vreun centimetru din mine de vreun centimetru din el. Îl privesc şi tot ce s-a schimbat la el în ultimele ore sunt cearcănele, care parcă sunt mai adânci.

Acum câteva ore am înmormântat-o pe Mary, mama lui Kaleb. A fost o zi mohorâtă şi ploioasă, iar orele petrecute în cimitir au fost... ca şi cum mi-aş fi înmormântat eu mama. Exact aşa mă simt de două zile încoace, de când mama lui şi-a dat ultima suflare.

— Mă bucur că ai venit.

Este prima dată după... întâmplările din vară, când Kaleb vine aici ca să vorbească cu mine. Îmi amintesc cum în urmă cu câteva luni Kaleb intrase în camera mea ca să-mi ceară să-l ascult. Îmi pare rău că nu am putut să o fac mai mult atunci, dar mă bucur că acum mă lasă să aflu că încrederea lui în mine a rămas oarecum intactă. În ciuda a... tot.

— Cum eşti?

— Bine, ridică din umeri.

Bine pe naiba! Aproape s-a uscat în două zile de tot. E palid la faţă, nici nu ştiu dacă a mai mâncat, ochii îi sunt roşii, iar toată veselia lui s-a stins. Mă aşteptam să fie aşa, doar că nu-mi convine că mă ia de fraieră spunându-mi că e bine.

Aşa că îmi dau ochii peste cap.

— Încearcă cu mai multă convingere data viitoare, râd slab. Kaleb, ai venit aici ca să te convingi pe tine că eşti bine minţindu-mă pe mine, sau ca să vorbeşti despre ce s-a întâmplat?

Îşi dă şi el ochii peste cap.

— Ce vrei să spun? Că am făcut tot ce am putut şi nu am putut să o salvez? Că totul nu a fost de-ajuns? Pentru că exact aşa mă simt, inutil. Mă simt... toată viaţa mea nu am ştiut decât să am grijă de mama. Să fiu sigur că se simte bine, să nu o supăr, crezi că ştia de curse? La naiba, nu. Am făcut totul ca să nu afle. Dacă nu participam la cursele alea am fi ajuns în stradă. Nenorocitul ăla ar fi aruncat-o din propria casă în stradă. Şi ştii de ce? Doar pentru că putea.

— Aş vrea să îţi dau în cap acum. Ai făcut totul, Kaleb, doar că... ea a ales asta.

— Despre ce vorbeşti?

Inspir, adunându-mi puterile pentru discuţia următoare.

— Mama ta a vrut să moară.

— Ce? şopteşte, încruntându-se.

— Înainte să intri tu la ea, am intrat eu, ştii asta. Şi mi-a spus să-ţi spun după... mă rog, după, că ea a ales asta. În ultima perioadă nu şi-a mai luat medicamentele, la terapie a mers mai rar şi l-a rugat pe doctor să nu-ţi spună. El nu prea a avut de ales şi a ascultat-o. Voia să moară, Kaleb. Voia ca tu să mergi mai departe şi să nu te mai legi de vechea viaţă prin ea.

Nu credeam că poate deveni mai palid, dar am promis că o să-i spun. Nu poate trece cu adevărat peste moartea ei dacă se învinuieşte.

— Nu... nu se poate.

Vocea îi este stinsă.

— A renunţat la luptă ca tu să poţi lupta cu toate armele. Să nu mai cheltuiești bani pe ea... Kaleb, când te trezeşti la un pas de moarte că trebuie să lupţi, cedezi. Mama ta a cedat. Nu a mai vrut să lupte şi nici tu să mai lupţi pentru ea.

— Ce ştii tu despre cum e să te trezeşti la un pas de moarte?

Îi ignor afirmaţia şi încerc să nu mă simt prost din cauza tonului răutăcios folosit.

— A fost decizia ei şi mi-a zis-o cu puțin timp înainte să moară, nu mă poţi trage pe mine la răspundere, mă uit urât la el.

Şovăie câteva clipe, apoi îşi cuprinde baza nasului cu două degete, înfrânt.

— Scuză-mă, doar că sunt...

— Distrus, îl completez eu.

— Voiam să zic suprasolicitat, murmură.

— Tocmai ai pierdut cea mai importantă persoană din viaţa ta. Ai voie să suferi, Kaleb. Trebuie. Suferinţa e bună.

— Nu ştiu câţi psihologi ar fi de acord cu tine.

— Nu trebuie să ai studii ca să înţelegi suferinţa. Trebuie doar să suferi şi tu.

— Tu suferi, Beverly?

Pentru prima dată după mult timp, se uită în ochii mei, încercând să îmi pătrundă aproape brutal în suflet. Îmi e teamă de ce ar putea vedea în el şi îmi iau ochii din ai săi, concentrându-mă la mâinile pe care mi le strâng în poală.

— Nu cred că am cu adevărat o mamă pe care să-mi fie teamă să o pierd.

— Nu mă refeream la mama ta, zice imediat, de parcă se aştepta să încerc să duc discuţia pe alt drum şi el se pregătise să o întoarcă înapoi unde vrea el.