Nouăzeci de secunde

Capitolul 63 - Beverly

Tata merge în urma mea în timp ce ne îndreptăm spre maşină. În ultimele zile a fost foarte îngrijorat pentru mine, m-a tot întrebat dacă mă simt bine şi dacă am nevoie de ceva. I-am apreciat efortul, dar amândoi ştiam că nu îi voi răspunde la întrebări.

Kaleb ne aşteaptă sprijinit de maşină, ca în fiecare dimineaţă, îmbrăcat într-un costum negru. Nu se îmbracă în fiecare zi în costum, iar atunci când o face înseamnă că trebuie să-l ducă pe tata în mai multe locuri în acea zi. Eu mă bucur de zilele în care se îmbracă în costum.

Simt cum cuţitul înfipt în inima mea se învârte când îl văd privindu-mă. Aproape mă opresc în loc, dar prezenţa tatei mă face să merg înainte.

— Bună dimineaţa! zâmbeşte Kaleb, deschizând portiera din spate a maşinii. Aşteaptă până mă urc şi o închide în urma mea, apoi se aşază pe locul şoferului şi porneşte spre biroul tatei.

Până să ajungem nu se întâmplă nimic interesant. Aşa e în fiecare dimineaţă, mai întâi îl lasă pe tata şi după aceea mă lasă pe mine. Nu înţeleg de ce. Ar fi mult mai uşor dacă m-ar lăsa mai întâi pe mine şi după aceea pe tata, pentru că oricum trebuie să se întoarcă la birou, dar nu l-am întrebat nimic în legătură cu asta şi cu siguranţă nu o voi face nici de-acum înainte.

Dar tot o să mă bucur de cele câteva zeci minute petrecute doar cu el în maşină, chiar dacă ştiu cât de greşit este. M-am purtat oribil cu el. Ştiu asta. Doar că... pur şi simplu nu pot. Nu pot să... nu îl asociez cu Brent.

— Ieri, când vorbeai cu Dorian în curtea liceului... începe, după ce tata coboară din maşină.

— Nu vorbeam cu Dorian, îl întrerup.

— V-am văzut, Beverly.

— El vorbea, îl lămuresc. Eu doar ascultam.

Nu ştiu de ce am simţit nevoia să-i spun asta. Nu ar trebui să avem motive să ne dăm explicaţii, nu? Suntem certaţi. În oglinda retrovizoare îi văd zâmbetul care îi înfloreşte pe buze şi simt nevoia să-mi abţin propriul zâmbet.

— De ce eşti atât de pornit împotriva lui Dorian? îl întreb.

— Glumeşti, nu? se încruntă enervat. Am ceva împotriva oricărui mascul care respiră în preajma ta.

Nu ştiu de ce mă simt atât de bine ştiind că e gelos. Ar trebui să fiu nervoasă. Așa ar trebui să fiu.

— Avem un vecin care are un câine. E mascul, îl tachinez.

Îşi dă ochii peste cap, dar zâmbetul pe care l-am văzut înainte şi care dispăruse îşi face din nou apariţia.

— Câinele ăla e la vreo doi kilometrii depărtare de tine. Nu respirați acelaşi aer.

— Dacă am face-o, ai fi gelos?

— Dacă l-ai lua în braţe şi te-ai juca cu el în timp ce pe mine abia mă bagi în seamă, da, aş fi şi pe el gelos.

Pare foarte hotărât, dar discuţia îşi pierde amuzamentul.

Nu mi-am putut controla reacţia când am aflat despre Brent. Pur şi simplu mi s-a făcut mintea pulbere iar eu nu am mai fost în stare să controlez ceea ce spuneam sau făceam. Nu vedeam nimic în faţa ochilor în afară de chipul înfricoşător al lui Brent şi nu simţeam decât ceea ce am simţit în acea noapte. Teamă. Disperare. Durere. Simţeam sfârşitul. Și o sfâșieroare singurătate.

Kaleb a fost singurul în faţa căruia m-am deschis şi căruia i-am acordat încredere. Să aflu că mi-a ascuns ceva atât de important pentru mine m-a făcut să mă întorc în trecut, în ziua în care m-am trezit pe acel pat rece, în acel salon imaculat şi pustiu de spital. M-am simţit singură, doar eu şi cu disperarea mea.

Şi toate coşmarurile pe care le-am avut şi nopţile nedormite... mă obişnuisem să dorm cu Kaleb. Să n-o mai fac a fost... ei bine, literalmente un coşmar.

— Lăsând gluma la o parte, Dorian este... se oprește, oftând. Nu este pentru tine, în orice caz, își încheie ideea după câteva clipe.

— Asta ai decis folosindu-ţi capul sau gelozia?

Îşi saltă sprâncenele, de parcă mi-ar oferi timp ca să retrag ce am spus.

Ajungem în fața liceului, iar eu mă dau jos din maşină fără să mai spun nimic. Trântesc portiera puţin mai tare decât trebuia, nervoasă pe mine însămi că nu mai am dreptul să-l sărut. Şi mai e şi vina mea în cea mai mare parte.

Când aproape intru în liceu îmi simt telefonul vibrând în geantă şi îl scot. Nu recunosc numărul... dar probabil e Dorian. Ieri i-am dat numărul meu şi m-am apelat de pe telefonul lui, dar nu i l-am mai salvat. Aveam intenţia să o fac, dar sincer... am uitat complet de el.

Dorian: Uniforma aia nu a arătat pe nimeni niciodată atât de bine.

Îmi dau ochii peste cap în fața banalităţii mesajului. Kaleb mi-ar fi scris ceva mai reuşit.