Nouăzeci de secunde

Capitolul 82 - Kaleb

Când suntem mici, ne vedem părinţii ca pe nişte super-eroi. Pe măsură ce creştem, realizăm că şi ei sunt oameni şi greşesc. E normal să greşeşti. E uman. Uneori înţelegem greşelile părinţilor noştri şi le acceptăm, le iertăm, însă cicatricile lăsate de greşelile lor din copilăria noastră rămân, amintindu-ne mereu că îi putem învinui pe ei pentru ce am ajuns azi.

Eu nu mi-am putut ierta tatăl pentru ce i-a făcut mamei. A bătut-o, a umilit-o, a înjurat-o, s-a purtat cu ea ca şi cu ultimul om de pe pământ. Iar cu mine... s-a purtat suficient de rău încât să fiu sigur că niciodată nu o să uit de cicatricile lăsate de el.

Mama, pe de altă parte, a fost excepţia de la regulă. Ea a rămas o eroină până la final.

Mi-ar fi plăcut ca şi Beverly să aibă parte de un părinte super-erou.

Jackson mă întâmpină contrariat în birou. Este prima dată când vin la el în timpul programului. În seara asta trebuie să plece cu Audrey la Londra, deci este timpul să îi spun despre Dorian. Din păcate, părinţii lui Jonas nu au mai venit, iar el a fost foarte afectat de asta. Am încercat să-i fiu alături, doar că... cred că avea nevoie să fie singur.

Asta şi faptul că mie mi-a fost greu să mă desprind de Beverly săptămâna trecută. Am avut o perioadă lungă de abstinență. Nu am mai stat atâta timp fără sex de când mi-am pierdut virginitatea. Şi am de gând să recuperez.

Dar nu o să mă gândesc la asta cât timp vorbesc cu Jackson.

— S-a întâmplat ceva? mă întreabă, dându-se puţin cu scaunul în spate.

Mă aşez pe unul dintre cele două fotolii din faţa biroului şi încerc să formulez în minte ce am de spus.

— E vorba de Beverly, mă opresc din vorbit, dându-mi seama că nu e niciun mod potrivit în care să-i spun unui tată că fiica lui a fost la un pas de viol. Voiam să-i spun totul dintr-o suflare, dar... este mult mai greu decât pare.

Se încruntă îngrijorat.

— Ce este cu Beverly? întreabă nerăbdător. E bine?

Este mai bine ca niciodată.

— Da, este bine, doar că vinerea trecută...

Încă nu-mi vine să cred că a trecut abia o săptămână.

— A fost la un pas să fie violată.

Chipul îi devine o combinaţie de şoc şi durere. Mda, eu am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea. El nu. Chiar îmi pare rău pentru ce va urma.

— Este bine, nu i s-a întâmplat nimic. Dar vrea să depună plângere.

Jackson este trecut de o grămadă de stări, dar dacă nu l-aş cunoaşte, nu le-aş putea vedea. Devine evident ce se petrece în interiorul lui abia atunci când îşi lărgeşte nodul cravatei.

— Cum s-a ajuns aici? murmură.

Îi povestesc totul din acea seară, cu riscul de a se enerva pe mine. Cumva, Dorian a ajuns în viaţa lui Beverly din cauza mea. Când termin, mă priveşte îndurerat.

— Cum reuşeşti să fii mereu acolo pentru ea? mă întreabă, obosit.

Cred că a îmbătrânit cu cinci ani în cinci minute. Îmi e groază de momentul în care va afla adevărul despre Brent şi Audrey.

***

L-am lăsat pe Jackson să-şi trăiască şocul şi vinovăţia singur după ce m-a trimis acasă să o duc pe Audrey la aeroport, ceea ce m-a încântat. Atâta timp cât ea nu este prin preajmă, nu-l poate influenţa pe Jackson în deciziile sale. Nu îl poate convinge prin telefon de orice ar vrea să-i spună.

Merge înaintea mea, izbindu-şi tocurile de dalele de piatră ale potecii din grădină până la maşină. Se urcă pe bancheta din spate iar eu oftez, strângând mânerul geamantanului. După ce îl urc în portbagaj mă urc şi eu în maşină şi pornesc motorul.

— Iubiţica ta e la şcoală? întreabă când ne apropiem de aeroport.

Abia aştept să îi dispară acel rânjet de pe chip şi tot acest teatru cum că este sigură pe ea.

— Da.

— Unde este Jackson?

Zâmbesc, bucuros că Jackson a uitat să o anunţe de faptul că el rămâne acasă şi îmi lasă mie oportunitatea să i-o spun. Înseamnă că este atât de prins de povestea cu Beverly încât a uitat complet de soţia lui. Asta e un semn bun.

— Nu vine.

— Cum adică nu vine? tresare.

— Rămâne acasă, ridic din umeri, oprind maşina în faţa intrării în aeroport. Are treabă.

— Ce treabă poate avea şi nu poate fi reprogramată?

Oh, doamne, femeia lui Dumnezeu, pisăloagă mai eşti.

— Nu ne priveşte pe noi.

Mă uit la ea în oglinda retrovizoare înainte să ies din maşină şi să mă duc spre portbagaj, pentru a-i lua bagajele. Scot giganticul geamantan şi îl pun pe roţi pe asfalt, aşezând geanta de mână într-un echilibru slab deasupra lui în timp ce Audrey vine în dreptul meu.

— Pe mine mă priveşte.

— De ce? Eşti secretara lui? Ar da faliment.

Se strâmbă la mine.

— Tot nu pot să cred că un bărbat ca tine a ales-o pe Beverly.

— De ce te deranjează atât de tare relaţia mea cu Beverly?

Îi văd ezitarea. Şi mă bucur de ea.

— O să vă despărţiţi repede, o să te plictiseşti de ea. Nu e ce ai tu nevoie.

— De ce nu? o întreb, doar de dragul discuţiei.

— Ştii de ce.

Prin minte îmi trece „hai că înţelegi tu" şi mă bufneşte râsul, sub privirea dezorientată a scorpiei. Mă aşteptam ca ea să nu fie pudică, la urma urmei mă aştepta goală în dormitorul de pe iaht.

— Hai că nu înţelegi nimic, îi zic, ducându-mă spre portiera şoferului.

— Sper să te calce avionul, murmur, plecând cu maşina de pe loc şi lăsând-o la intrarea în aeroport.

Ca şofer, ar fi trebuit să-i duc bagajele până la linia de preluare, dar cred că e fată mare şi se descurcă. Plus, sunt sigur că aş fi făcut o veritabilă criză de isterie tipic feminină dacă mai stăteam cu ea, mai ales vorbind despre Beverly.