Nouăzeci de secunde

Capitolul 42 - Kaleb

      — Încerc doar să înţeleg, oftez.

      — Să înţelegi ce? Ţi-am explicat de patru mii de ori.

      — E o peşteră, Beverly!

      — Uneori e mai plăcut aici decât acasă.

      Inspiră şi îşi închide ochii. Pot jura că se critică pentru că mi-a spus ce mi-a spus. Pentru mine e doar o peşteră, dar pentru ea este cu siguranţă mult mai mult. Nu înţeleg cum a putut să aibă curajul să intre printre pietrele de la baza dealului... şi cu toate astea mă bucur că a făcut-o. Mă bucur că a descoperit locul ăsta care i-a oferit siguranţă atât de mult timp.

      Dar mă distruge faptul că se simte mai bine aici, singură, decât în casa ei. Şi mult mai mult mă distruge că nu pot face nimic în legătură cu asta, la fel cum nu am putut face nimic în legătură cu mama.

      — Într-o zi, toată durerea aceasta pe care o ţii în tine va exploda şi nici nu vreau să-mi închipui cum vei face faţă exploziei.

      — De-asta te uiţi la mine ca la o bombă cu fitil?

      — N... nu mă uit la tine aşa, îşi dă ochii peste cap. Ştii ceva? Aşează-te.

      — Nu e rece pe jos?

      — Fii bărbat! zice exasperată.

      Decid să o ascult, dar tot nu mă pot abţine din zâmbit. Nu ştiu dacă m-a văzut sau nu, deşi cred că nu, pentru că dacă ar fi făcut-o, sigur m-ar fi pocnit.

      Poate sunt ameţit mai tare decât credeam.

      Mă sprijin cu spatele de zidul de piatră, mijindu-mi ochii ca să o văd mai bine. Nu înţeleg de unde intră lumina felinarelor de afară, probabil există nişte fâşii din deal care nu sunt acoperite de pietre sau de pământ, ceea ce mă face să mă întreb cât de sigur este locul ăsta. Lui Beverly nu pare să-i pese. Chiar şi aşa, îi văd mai mult conturul corpului şi nici pe el în totalitate, ceea ce mă nemulțumește.

      — Am înţeles. Te înţeleg. Jur că te înţeleg. Suferi. Ai tot dreptul să o faci, dar tu încă eşti în faza de negare. Da, ţi-a murit mama, foarte nasol, dar ghici ce, nu eşti nici prima şi nici ultima persoană care trece prin asta! Chiar vrei să cred că ştiai de atâtea luni de boala ei şi nu te-ai gândit nici măcar o dată că s-ar putea să nu o învingă? Urăşte-o, învinovățește-o, dar acceptă! Pentru că dacă nu o faci... nu vei trece niciodată peste asta. Gândeşte-te la ce ar fi vrut ea de la tine. Suferi, apoi mergi mai departe. Fie că e acum, fie că e peste luni sau, la naiba, ani, acceptă ce s-a întâmplat! Pentru că bei... şi când nu bei te rupi de realitate, asta nu e acceptare. Asta e negare. Şi... nu ajungi niciunde cu asta.

      — De unde ştii toate lucrurile astea? De unde ştii de ce beau şi ce vreau să fac? mă ridic de pe jos, ţipând la ea, nervos.

      Ecoul peşterii nu face decât ca tonul meu să fie mai furios decât este deja. Nu văd nimic pe faţa ei, nu ştiu dacă am speriat-o sau am înfuriat-o, e prea întuneric ca să-i disting gesturile. Sau sunt eu prea scos din sărite ca să observ.

      — Ştii ceva, urlă şi ea la mine, aş vrea să am o mamă pentru care să pot suferi! Aş face orice şi mi-aş da şi viaţa, naibii, ca să am o mamă cum ai avut tu! Mama mea m-a abandonat! Mama mea m-a abandonat, zice, apropiindu-se de mine. A aflat că tata o înşală şi l-a urât atât de tare încât nu a mai suportat să mă vadă nici măcar pe mine. M-a lăsat cu omul pe care îl ura cel mai tare şi a plecat fără să-i pese, fără să se uite în spate. Dacă ar fi în faţa mea mă jur pe tot ce am mai scump ca aş scuipa-o! Toată viaţa mea a luat-o la vale din vina ei! Totul, totul a fost vina ei! A ei, a tatei, a nenorocitei ăleia, a lui Brent, a tuturor în afară de mine!

      A urlat tot ceea ce a spus şi chiar şi prin întunericul din jurul nostru am putut să-i văd furia pură din ochi. Şi am văzut multe, foarte multe persoane furioase la viaţa mea, dar nici măcar nu se apropie de ceea ce am văzut arzând în ochii ei. A urlat la mine ca şi cum eu am fost vinovat pentru tot şi a aşteptat ani de zile să-mi arunce în faţă. A extenuat-o tot ceea ce mi-a spus, spre final avea vocea răguşită şi tremurată. Probabil îi venea să plângă, dar era atât de pornită să spună tot încât nu a vrut să se mai oprească de teamă că nu va mai putea să mai spună din nou.

      — Şi ştii care e partea cea mai rea? mă întreabă, înfrântă, ca și cum știe deja că nu îi voi răspunde. Nici măcar nu le pasă.

      Vocea acum îi tremură de-a binelea din cauza lacrimilor şi nu am... niciodată nu am văzut pe cineva care să elibereze atâta suferinţă în mai puţin de un minut. Chiar dacă nu a ţipat mai mult de câteva zeci de secunde, acele zeci de secunde au sleit-o de puteri. O văd prăbuşindu-se cu genunchii de piatra rece a peşterii şi mă duc spre ea mai mult din reflex, luând-o în braţe.

      Nici nu apuc să o ating şi corpul începe să i se zguduie de plâns. Sunetele îndurerate pe care le scoate, mişcările tremurate ale corpului, ca ale unui animal rănit, felul în care mă strânge, ca şi cum eu sunt ultima ei legătură cu ceea ce este real... toate astea mă îngrozesc.

      Sunt obişnuit cu o Beverly inexpresivă, care se uită la lume ca şi cum nimic din ea nu ar conta. Asta e Beverly pe care am cunoscut-o şi care mi-a stârnit interesul cu tot misterul din jurul ei. M-am obişnuit şi cu varianta ei glumeaţă, sau speriată... şi chiar dacă nu am văzut-o niciodată cu adevărat fericită, ştiu că m-aş descurca şi cu ea aşa.

      Dar cea care plânge la mine în braţe nu este nicio variantă a ei pe care aş fi putut să o anticipez, chiar dacă este cea mai plină de viaţă de până acum. Nu credeam că cineva care este atât de... tăcut, poate scoate un asemenea strigăt de ajutor.

      Şi plânge, într-un mod copleşitor. Un mod care mă dărâmă şi îmi consumă şi ultimele fărâme de viaţă pe care le aveam în mine. Îi pot simţi sufletul cum se destramă şi îmi e groază, pentru că nu ştiu cum să i-l pun la loc. Plânge cutremurându-se şi cutremurându-mă şi pe mine. Nimic din comportamentul ei nu m-a făcut să mă pregătesc pentru erupţie. Pentru felul în care corpul ei parcă se omoară singur eliberând Dumnezeu ştie câtă durere.

      Nici nu ştiu cât timp plânge, dar ştiu că nu mai sunt conştient nici eu de ceea ce se întâmplă în jurul meu când rememorez câteva cuvinte din ce mi-a strigat înainte... şi în capul meu se ridică un mare semn de întrebare.

      „... a ei, a tatei, a nenorocitei ăleia, a lui Brent, a tuturor în afară de mine!"... Brent?