Nouăzeci de secunde

Capitolul 44 - Kaleb

      Aerul mi se opreşte în gât, iar pieptul mi se umple de o emoţie necunoscută.

      Îmi zic că poate ar fi cazul să spun ceva, dar habar nu am ce. Credeam că ştiu totul despre relaţii... nici măcar nu este prima dată când o fată îmi spune că mă iubeşte, dar cu siguranţă este prima dată când cred cuvintele şi le acord importanță.

      Dar nu mi-a zis că mă iubeşte. Şi totuşi... cât de departe este ceea ce mi-a spus de o declaraţie de dragoste?

      Mă uit la ea şi nu găsesc niciun răspuns. Cred că ar trebui să mă obişnuiesc cu faptul că Beverly nu o să-mi uşureze niciodată situaţia, aşa că fac ceea ce vreau să fac de prea mult timp.

      O sărut.

      Îmi lipesc buzele de ale ei, lipindu-i talia de a mea cu ajutorul braţului care era în jurul ei. O strâng mai tare în braţe şi îmi pun o mână pe obrazul ei. Mă las acaparat de senzaţia buzelor ei şi a respiraţiei sale calde care se izbeşte de obrazul meu. Abia când ea îşi revine din şoc şi îşi aşază o mână pe umărul meu încep să o sărut cu adevărat, golindu-mi mintea şi uitând de tot ce este în jurul nostru. Îi muşc buza de jos, implorând-o să mă lase să o gust şi cred că zâmbesc când, cu timiditatea de care mi-a fost dor, mă lasă să pătrund în micuţul paradis la care am visat prea mult. Şi profit de fiecare secundă petrecută acolo şi fiecare colţişor pe care limba mea îl descoperă.

      Mă desprind din sărut abia când rămân aproape fără respiraţie.

      — Ultimul lucru de care trebuie să te temi sunt eu, îi şoptesc după câteva respiraţii grele, sprijinindu-mi fruntea de a ei.

      Dacă stau să mă gândesc, atmosfera nu este deloc una romantică sau ceva măcar apropiat de ce merită ea cu adevărat. Este obosită şi abia s-a oprit din plâns, nu înţeleg nici măcar un sfert din ce gândeşte şi în jurul nostru e întuneric, frig şi prea multă linişte. Nu ni se aud decât respiraţiile. Şi cu toate astea, nu-mi pasă. Locul ăsta este o parte din ea şi îl adoră.

      Poate este cel mai frumos loc pentru ea, iar eu mi-am creat cea mai frumoasă amintire în el.

      — Kaleb...

      — Dacă spui că îţi e teamă, o să-mi dărâmi ce mi-a mai rămas din lume în cap.

      Tace. Asta voia să spună.

      Nu înţeleg de ce se poartă aşa, ce gândeşte sau ce vrea. Dar un lucru tot pot să văd la ea, mă vrea. Sunt sigur de-asta. Dacă nu m-ar fi vrut, nu aş mai fi fost aici, adus de ea, ca să mă simt mai bine. Păi, mă simt mai bine. Nu ştiu ce o face să se oprească mereu la jumătatea drumului, dar ştiu că nu o voi mai lăsa de data asta să plece şi nici eu nu voi mai pleca. Nici din cauza lui Audrey, nici a lui Jackson. E timpul să controlăm noi ce ni se întâmplă, nu alţii.

      — Am tot timpul din lume să-ţi dovedesc că se pot întâmpla lucruri frumoase.

      Nişte vorbe mari pentru cineva care şi-a îngropat mama acum mai puţin de o săptămână.

      Mă ridic de pe jos şi îi întind şi ei mâna, iar ea se sprijină de ea şi mă urmează afară din peşteră. Chiar chicoteşte când înjur ieşirea mult prea mică pentru mine.

      Drumul spre casă îl parcurgem în tăcere, iar când trecem pe lângă ceasul unui magazin mă minunez de faptul că e puţin trecut de ora patru dimineaţa. Aşa mult am stat?

      Am mers ţinându-mi degetele împletite cu ale ei, mândru. Mi-a fost dor de asta. Prea puţin am apucat să mă bucur de ea la începutul verii şi, dacă aş putea, m-aş întoarce în timp şi nu aş mai pleca din camera ei aşa. Aş încerca să discut. Nu mă pot purta cu Beverly ca şi cu o fată obişnuită. Nu doar că nu este o fată obişnuită pentru mine, dar pentru oricine altcineva este specială. E imprevizibilă, distantă şi extrem de rece. Poate nepăsătoare. Asta până ajungi să o cunoşti cu adevărat şi să te lase să te apropii de ea. Când ajungi lângă ea cu adevărat, poţi vedea cel mai frumos suflet existent, dar şi cea mai mare nesiguranţă. Beverly îşi calculează fiecare mişcare, iar dacă nu ar face-o, s-ar distruge din interior. E ca şi cum se teme să iasă din carapacea extrem de solidă pe care şi-a construit-o şi strigă precum un animal rănit dacă încerci să o scoţi. Nici Jackson nu ştie ce să facă în preajma ei, i-am privit comportamentul în fiecare dimineaţă şi seară o vară întreagă. Uneori mă mai întreba dacă am văzut-o pe Beverly în acea zi.

      Şi eu mă simt depăşit de situaţie, dar mă străduiesc mai mult decât el. Şi cred că de-asta are nevoie. De cineva care să se străduiască să o descurce.

      Intru cu ea în cameră, chiar dacă acum pare ceva mult mai important. După sărut. Şi pentru ea e ceva mai mult, se vede după cum îşi dă geaca jos cu mişcări nesigure. Dacă ar fi fost oricare altă fată, probabil mi-aş fi dat ochii peste cap în faţa teatrului ieftin, dar în cazul ei doar îmi las privirea în jos, ca să nu-mi vadă zâmbetul. Poate încă mai ştiu anumite lucruri în plus faţă de ea despre relaţii.

      După ce am stânjenit-o destul cu privirile mele insistente, mă aşez pe patul pe care s-a întins.

      — Mergi la şcoală?

      — Câte ore mai am până ar trebui să mă trezesc?

      — Cam două şi jumătate.

      Scânceşte şi îşi trage plapuma până în gât, iar după câteva minute îi aud respiraţia regulată, semn că a adormit. Cred că obsesia mea de a o privi devine îngrijorătoare, dacă am rămas până a adormit, iar ea a fost prea obosită ca să-mi mai spună să plec. Sau poate voia să rămân aici.

      Clar, e greu de înţeles fata asta. O să albesc înainte de termen.

      Nici eu nu mă grăbesc să mă culc, de când a murit mama Jackson mi-a dat în mod indirect liber pe termen nelimitat. Mâine seară cred că o să mă duc să-i spun că pot reîncepe lucrul, nu are rost să mă ascund după un deget ca până acum. Nu mă pot opri ca să sufăr, mama nu ar fi vrut asta. Nici eu nu pot face asta. Trebuie să merg cumva mai departe şi nimic din ce am făcut în ultimele zile nu este răspunsul.

      Când mă pregătesc să mă ridic din pat şi să ies din camera lui Beverly, văd că noptiera de lângă pat are sertarul deschis şi mă aplec să-l închid, dar un desen îmi atrage atenţia.

      Îl scot şi pun lanterna telefonului din buzunar pe el. Mă încrunt. Schiţa în alb-negru este una cât se poate de reuşită a unui inel masculin, destul de mare. Stă aşezat pe un pumn care se apropie de cel care priveşte desenul. Sunt doar câteva culori pe desen, care stau mai mult ca nişte umbre. Piatra inelului este albastră şi sculptată neglijent în formă de oval, iar marginile inelului sunt mâzgălite cu roşu, la fel ca articulaţiile pumnului. Pare un inel cu urme de sânge pe el, pe un pumn rănit ca după o lovitură puternic dată altcuiva.

      Primul gând este că Beverly este cea mai talentată persoană la desen pe care o ştiu, dar dispare rapid, lăsând loc unei întrebări care mă face să-mi amintesc de alte lucruri.

      De ce gândul că un Brent i-a făcut rău mi-a stârnit neliniştea în ultimele ore?  De unde îmi pare inelul acesta atât de cunoscut? Nu pot scăpa de sentimentul oribil care pune stăpânire pe mine şi care mă face aproape să îmi strivesc telefonul din cauza forţei cu care îl strâng ca să mă calmez.

      De ce Brent s-a uitat în spital la ea ca şi cum ar cunoaşte-o?