Nouăzeci de secunde

Capitolul 87 - Beverly

Îmi închid caietul şi îl arunc pe pat când aud uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se. Cobor scările în grabă şi cu coada ochiului o văd pe Kacey întorcându-şi şi ea privirea spre mine, dar o ignor, sărindu-i în braţe lui Kaleb. Mă strânge la pieptul său şi mă ridică câţiva centimetri de la pământ, oftând.

Toată ziua de ieri, de când a plecat, am stat cu grijă. M-am gândit doar la ce a fost mai rău şi îmi e şi groază să-mi amintesc scenariile pe care mi le-am făcut. Azi-noapte nu am putut să dorm şi chiar dacă am vorbit la telefon cu el de zeci de ori, nu a reuşit să mă liniştească. Abia acum, când îl strâng în braţe, mă calmez.

— Cum a fost? îi întreb, desprinzându-mă de Kaleb şi observându-l pe tata în spatele lui, dându-şi jos paltonul. Pe articulaţiile degetelor văd julituri şi mă panichez la loc. Kaleb mă opreşte înainte să pot să sar pe tata şi să-l întreb ce s-a întâmplat.

— Totul este bine, mă sărută Kaleb pe frunte.

— Putem vorbi între patru ochi? întreabă tata, uitându-se în direcţia mea.

Aprob din cap, urmându-l spre biroul lui. Nu înţeleg de ce orice discuţie are de purtat, trebuie să o facă acolo. Mă uit la Kaleb înainte să închid uşa în urma mea şi îmi face cu ochiul, zâmbind şi pregătindu-se să o prindă pe Kacey care aleargă spre el.

Mă aşez pe canapeaua de piele de lângă geam, privindu-l pe tata care rămâne în mijlocul camerei, nehotărât.

Decid să deschid eu discuţia asta, cu una dintre cele mai mari curiozităţi ale mele.

— De ce nu ştiam că eşti steril?

Chestia asta a căzut ca o bombă pentru mine.

Se uită la mine şi zâmbeşte puţin ruşinat.

— Da, Bev, eşti fiica mea, nu trebuie să te stresezi de asta. Aveai doisprezece ani şi erai plecată la o competiţie când eu am suferit o operaţie în urma căreia am rămas steril.

— Okay, nu cred că vreau să ştiu mai multe.

E o discuţie ciudată. Una e să discut cu Kaleb chestii asemănătoare şi o cu totul şi cu totul altă poveste să le discut cu tata. E pur şi simplu... nu. Doar nu.

      — Dar dacă știai că esti steril, de ce ai mai făcut testul de paternitate?

— Voiam să am dovada în scris, nu doar să o știu eu. Îţi jur, dacă ştiam că Audrey are şi cea mai mică legătură cu ce ţi s-a întâmplat...

— E în regulă, îl întrerup.

Nu e perfect, dar ştiu că nu ar fi ţinut-o în casă pe Audrey dacă ar fi ştiut adevărul.

— Nu, nu e în regulă. Am greşit enorm şi ştiu că nu are rost să îmi cer scuze pentru că nu ar valora nimic în faţa a ceea ce ai fost nevoită să pătimeşti din cauza alegerilor mele.

— Nu ai făcut-o intenţionat.

Nu credeam că voi ajunge să-i spun asta tatei. Da, alegerile au fost ale lui, dar ar fi făcut altele dacă ar fi ştiut deznodământul. Sunt convinsă de asta.

— Săptămâna trecută, când mi-ai povestit, nici nu am realizat ce rol am avut în toată povestea. Şi ieri, când l-am văzut pe infectul ăla... tot ce am ţinut în mine săptămâna asta a răbufnit.

Îmi aţintesc privirea pe rănile de pe mâinile sale, imaginându-mi cum a decurs răbufnirea lui. Aşa este şi Kaleb. Ţine în el şi ține, până când găseşte o cale să eliberez totul dintr-o dată. Cred că şi eu sunt la fel, doar că nu folosesc violența.