Nouăzeci de secunde

Capitolul 84 - Kaleb

Ies şi eu din camera lui Beverly, uitându-mă de la etaj la îmbrăţişarea celor doi. Jackson arată de parcă nu a mai respirat de când i-am povestit despre Dorian şi abia acum o poate face, ţinându-şi fiica strâns la piept. Îl înţeleg.

E greu să înţelegi suferinţa unui om. Şi mai greu este să o explici. Iar când vine vorba de Jackon... mă simt depăşit de situaţie. Nu este un tată bun, dar nimeni nu-l poate critica pentru asta. A încercat. A făcut tot ce a putut. Nu a fost de-ajuns, dar poate fi acum. Niciodată nu este prea târziu. Beverly nu mai are nevoie doar de el acum, este bine, dar Jackson are nevoie să-i fie alături.

Mereu a avut nevoie să-i fie alături, dar teama i-a întrecut această nevoie şi l-a ţinut departe de ea. Iar asta a distrus-o.

Se desprinde de tatăl ei şi îl văd apucându-i obrajii în mâini, privindu-i chipul. Nu ştiu ce vede pe chipul ei. Poate vede acelaşi lucru pe care îl văd eu de fiecare dată când mă uit la ea: perfecţiune.

Perfecţiunea nu înseamnă perfecţiune. Perfecţiune înseamnă Beverly. Înseamnă pielea ei plină de cicatrici, inima ei reîntregită, tijele de metal care îi susţin oasele laolaltă, visul distrus, ceea ce a fost şi ceea ce a avut puterea să devină astăzi.

— Sunt bine, îi aud vocea iubitei mele adresându-se tatălui ei şi mă opresc în mijlocul scărilor, la fel de şocat ca Jackson.

Ştiu câte lucruri i-a spus Beverly prin aceste cuvinte. Cred că este modul ei prin care vrea să-l convingă pe Jackson să-i fie alături. Când ea nu a fost bine, el nu a fost cu ea. Dacă ea e bine, speră ca el să fie cu ea.

— Micuţa mea! suspină, trăgând-o din nou în braţele sale şi dacă nu ar fi un moment atât de emoţionant, m-aş băga între ei şi i-aş spune lui Jackson că o striveşte.

Dar cred că își dă şi el seama de asta, pentru că îi dă drumul ca ars, dar îşi lasă mâinile pe umerii ei, privind-o. Cobor şi eu ultimele trepte şi ajung în dreptul lor, împletindu-mi degetele cu ale lui Beverly, iar ea ridică ochii spre mine şi îmi zâmbeşte.

— Haideţi în biroul meu, zice Jackson, probabil abţinându-şi tremuratul din voce.

O las pe Beverly să o ia înainte, iar eu intru în bucătărie, unde le văd pe Agatha şi Kacey. Când micuţa mă vede îmi zâmbeşte, dar se întoarce rapid spre desenul pe care îl face pe blatul din bucătărie. Mă uit la scaunul pe care stă cocoţată şi văd că acesta este ridicat ca ea să ajungă la blat cum trebuie. Imaginea mă înduioşează, dar nu am intrat aici pentru asta.

— Vrei ceva? întreabă Agatha, frământând un aluat.

— Nu... dar tu ce faci?

Mă jur, mereu când o văd găteşte ceva.

— A plecat blonda şi pot face gogoşile pline de colesterol care nu-i plac.

Mă bufneşte râsul, dar mă abţin, din cauza lui Kacey. Până la urmă, rămâne mama ei, oricât de nedrept ar fi asta pentru toţi. Mă doare că Audrey va avea mereu parte de iubirea necondiţionată a acestei fetiţe, nu o merită. Nu merită nimic din viaţa ei.

— Crezi că poţi să o iei pe Kacey din casă pentru câteva ore?

Urmează o zi grea. Nu ştiu cum va reacţiona Jackson, dar ştiu că ar fi cel mai bine pentru Kacey să nu-l vadă în următoarele ore. Dacă el face un gest necugetat faţă de ea, micuţa nu va uita niciodată. Iar asta va face toată situaţia şi mai grea decât este deja.

Agatha se uită nedumerită la mine, scoţându-şi ofticată mâinile pline de aluat din castron.

— Fix acum te-ai găsit? în tonul ei pot simţi o grămadă de revoltă. Uite, dacă ai de gând să faci ceva cu Beverly prin casă, să ştii că Jackson a venit deja, aşa că...

— Unu la mână, o întrerup, Kacey e chiar aici, îi atrag atenţia. Doi la mână, tu de unde ştii de mine şi Beverly?

— Unu la mână, mă maimuţăreşte și eu mă încrunt, ai auzit vreodată de subtilitate? Îţi zic eu, nu. Doi la mână, ştii că eu schimb toate cearşafurile din casa asta, nu?

Îmi strâng buzele, încercând să-mi abţin râsul. Dacă Beverly ar fi fost aici, ar fi devenit regina racilor.

— Am vreo şansă să nu menţionezi ceva legat de asta când Jackson e prin preajmă?

— Depinde. Oricum, de ce vrei să plec cu Kacey?

— Nu pentru că aşa mi s-a năzărit. E important.

Pare să înţeleagă ceva din seriozitatea chipului şi tonului meu.

— Ai noroc că suntem amândouă îmbrăcate de ieşit afară, murmură, ducându-se la chiuvetă şi începând să se cureţe de aluat.

Murmur un mulţumesc, dar nu sunt sigur că m-a auzit.

Mă aplec spre Kacey şi îi las un sărut lung pe obraz. Nu merită nici ea ce se întâmplă.

Nimeni nu merită ceva din viaţa pe care o duce.

Beverly a suferit cât pentru zece oameni, eu sunt la un pas să-mi pierd cumpătul, Jackson e obligat să iasă din bula lui de aer, Audrey are o viaţă perfectă, Brent a scăpat atât de mult timp nepedepsit, mama a murit mult prea devreme, tata ne-a condamnat la moarte pe mine şi pe mama şi după a dispărut, Jonas a mai fost încă o dată părăsit de părinţii lui, Dorian are impresia că lumea e a lui... Cred că dacă aş discuta mai mult cu Agatha, aş include-o şi pe ea pe lista asta.

Intru din nou în living, vrând să merg în biroul lui Jackson, dar o văd pe Beverly ieşind şi închizând uşa cu grijă în urma ei.

— Ce s-a întâmplat? o întreb când ajunge în dreptul meu.

— Cred că ar trebui să-l lăsăm puţin timp singur, îmi spune trăgându-mă de un braţ spre ieşire.