Nouăzeci de secunde

Capitolul 27 - Beverly

După ce tatăl meu a plecat din cameră m-am culcat la loc. Nu am putut să adorm. Poate în sinea mea îl aşteptam pe Kaleb să se întoarcă, chiar dacă abia plecase. Sper să vină la mine când se întoarce, dar nu ştiu ce din comportamentul lui de azi m-a făcut să sper că intră în camera mea.

Şi chiar dacă nu ar veni, l-aş vedea mâine. Şi la cină.

Va fi ciudat să-l văd la cină, la fel ca până acum, după ce ne-am sărutat. Şi va fi şi mai ciudat să stau cu el în preajma tatei după... piscină. O să mă simt descoperită. Ca şi cum eu şi Kaleb facem ceva în culise, ceva ce nu trebuie, iar tata aşteaptă în public un spectacol pentru care nu e pregătit niciunul.

Aud două bătăi rapide în uşă. Sunt bătăile lui. El bate repede. Nici nu apuc să mai dau pătura de pe mine la o parte, Kaleb deja a închis uşa în urma lui.

După o singură privire îmi dau seama că e nervos.

— Ce s-a întâmplat? îl întreb nesigură.

Dacă până la sărut îl puteam trata ca pe un prieten, ştiind că şi el va face la fel cu mine, acum nu ştiu cum ar trebui să mă port. De fapt, nu am ştiut niciodată, m-am bazat doar pe instinct. Situaţia de acum mă depăşeşte. Vreau să îi placă ce vede la mine şi urăsc asta. Nu mi-a mai păsat de ce zic ceilalţi de prea mult timp ca să mă obişnuiesc acum cu ideea că trebuie să-mi pese.

Nu trebuie să-mi pese.

— De ce o urăşti pe Audrey?

Se aşază pe scaunul de la birou, punându-şi coatele pe genunchi şi aşteptând un răspuns de la mine. Un răspuns pe care nu-l va primi. Am mai multă încredere în el decât în orice altă persoană din jurul meu, dar nu e suficientă ca să-i zic... asta. Şi nu e vorba doar de încredere.

— Nu o urăsc.

Se încruntă.

Nu am trecut peste nimic din ce mi s-a întâmplat, ştiu asta. La fel cum ştiu că este foarte posibil să nu trec niciodată. Mă gândesc la tot mereu, dar asta nu mă face să pot povesti. Toată lumea vrea să ştie. E mai uşor să nu răspund la întrebări când lumea ştie că nu vorbesc, dar el ştie că o fac. Poate a fost o greşeală să îi spun ceva. Acum va vrea să-i spun mai multe.

— Te văd zi de zi cum o priveşti ca şi cum ai număra clipele până când va pleca din casa asta pentru totdeauna. Uneori te uiţi în gol spre ea, prin ea, încruntată, atât de mult încât mă mir că doar eu observ. Ce a făcut femeia asta, Beverly?

— Nimic, izbucnesc, ridicându-mă în picioare. Nu mi-a făcut nimic. Îmi dau părul care mi-a venit în faţă după ureche. De unde vin întrebările astea? oftez.

— Am fost cu ea pe iaht. A vrut să facă sex cu mine. S-a şi dezbrăcat.

Îi repet cuvintele de câteva ori în cap. Cu fiecare secundă simt cum furia mă cuprinde. Nu am avut de multe ori în viaţa mea dorința de a bate pe cineva, dar cred că în acest moment recuperez. Nu ştiu dacă sunt nervoasă că a apărut goală în faţa lui Kaleb, că l-ar înşela atât de uşor pe tata sau că a făcut toate astea doar ca să-mi facă rău mie.

Sau sunt nervoasă pe mine pentru că sunt geloasă.

Nu spun nimic.

Kaleb se ridică de pe scaun şi vine spre mine. Se opreşte când trebuie să-mi ridic capul ca să-l pot privi în ochi.

— Nu am făcut nimic. Am umilit-o. Şi aş face-o iar şi iar şi din nou. Nu mi-a provocat decât silă şi scârbă.

Îşi încolăceşte braţul în jurul taliei mele şi mă trage mai aproape de el. Primul instinct în mod normal ar fi să mă depărtez, dar nu o fac, surprinzător chiar şi pentru mine.

— Mi-a zis că îmi va oferi ce nu-mi vei oferi tu. Are legătură cu tine ce a făcut. Ştiu asta. Eşti încordată, la fel ca de fiecare dată când pun întrebarea nepotrivită.

Are dreptate. Şi nu ştiu ce să îi spun ca să creadă că nu are.

— Audrey nu mă place, încep. Mă vede ca pe o piedică între ea şi tata. S-a obişnuit ca eu să nu fac nimic împotriva ei. Crede că dacă mă apropii de tine, o să prind curaj. Aşa că nu vrea să ne apropiem, ca eu să nu prind curaj.

Să nu prind curaj să vorbesc, adaug în mintea mea. Audrey este atât de previzibilă. Şi nici măcar nu e originală. Face toate astea ca mie să îmi fie teamă la nesfârşit de ea şi de ce s-ar putea întâmpla dacă aş vorbi.

M-am săturat să trăiesc ca şi cum trebuie să fac mereu ceva. M-am săturat să îmi fie teamă de ce se află în jurul meu. Chiar dacă ştiu că mereu viaţa mea va fi umbrită de miile de temeri pe care le am, nu pot să nu mă întreb dacă, în toată nebunia ei, Audrey nu a gândit ceva adevărat. Poate Kaleb chiar îmi dă putere să vreau să schimb ceva. Sau poate îmi va da. Habar nu am. M-a făcut să vorbesc cu el, la urma urmei. Poate că face mai mult de atât.

Nu mă simt mai puternică decât acum trei luni, când habar nu aveam pe cine voi vedea printre pietre sau cine va intra în casa mea.

— Eu sper să aibă dreptate, îi zic.

Kaleb îşi măreşte ochii, mirat.

— Audrey este o târfă nenorocită, ahtiată după bani. Nu are dreptate în legătură cu nimic.

Fac un pas spre el, lipindu-mi corpul de al său. Nu ştiu de unde e curajul ăsta, dar voi profita de el cât îl mai am.

— Poate tu chiar îmi vei da putere să schimb ceva, îi zic, lipindu-mi fruntea de pieptul său, puţin mai jos de baza gâtului.

Îi simt braţele strângându-se mai puternic în jurul taliei mele. Beverly de acum trei luni s-ar fi speriat. Acum, toţi muşchii din corp mi se relaxează, iar eu mă bucur de această relaxare. Nu am crezut că îmi va mai fi permis să o simt.