Nouăzeci de secunde

Capitolul 20 - Kaleb

Un zâmbet larg îi luminează chipul când îi pun în faţă o cană mare şi aburindă de ciocolată caldă. Albă.

— Asta e ora la care îţi iei gustarea? o întreb. Nu e o ruşine. O treime din populaţia americii deschide frigiderul în timpul nopţii.

Îşi lasă chipul în jos şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu, doar pentru că a făcut-o ea.

— Mulţumesc, murmură.

Apoi rămânem amândoi tăcuţi. Mă aşez în faţa ei şi o privesc în timp ce îşi bea ciocolata. Aş întreba-o o grămadă de lucruri, dar nu vreau să o fac să se oprească din vorbit, aşa că nu o întreb nimic.

— Haide, îmi zice. Spune ce îţi trece prin minte. Te încrunţi la mine de un minut.

Sunt aproape sigur că nu eram încruntat.

— Cine mai ştie că vorbeşti?

Îşi dă ochii peste cap, de parcă se aştepta la o întrebare de acest fel.

— Te-ai abţinut mai mult decât credeam că poţi. Doar tu ştii.

— De ce...

— Tac? mă întreabă, când vede că nu mai ştiu cum să continui întrebarea. Aprob din cap. Acum vorbesc cu tine. De ce îţi pasă de ce nu vorbesc cu ceilalţi?

Schiţez un zâmbet. Pentru cineva care nu a mai vorbit de o grămadă de timp, ştie cum să închidă gura cuiva.

— Tu nu ai fi curioasă?

— Mie nu mi-ar păsa.

În ciuda replicilor acide, îmi place să vorbesc cu ea. Are o voce subţire, caldă. Senzuală. Îmi place vocea ei. Îmi place de ea.

— Te-ai acomodat?

— Da. Îmi place aici.

Ce puteam să-i zic? Nu, îmi e teamă în orice moment ca Brent va face o tâmpenie şi eu voi fi prea departe să-l opresc?

Beverly pufneşte.

— Da, sigur. Poţi fi sincer, să ştii. Nu te spun lui tati.

Mintea mea a scos cu totul şi cu totul alte înţelesuri pentru ceea ce tocmai a spus.

— Îmi e doar teamă că mama va avea nevoie de mine, iar eu nu o voi putea ajuta. Atât.

Îşi înclină capul, ca şi cum ar fi de-acord cu mine.

— Mama ta unde e?

— Bună întrebare, murmură.

— Nu ţii legătura cu ea?

— Mă vezi ca pe o persoană care să ţină legătura cu ceilalţi?

Are dreptate. Poate tăcerea e legată de mama ei. Dar asta nu explică de ce nu vorbeşte cu oricare altă persoană din casă. Nu explică de ce, dintre toţi, vorbeşte doar cu mine.

Întrebarea îmi stă pe limbă, dar o înghit înainte să o spun. Doar o să-mi imaginez răspunsul.

— Spune-mi ceva despre tine, îi cer. Orice.

— După tine.

Asta e o variantă neoficială de la jocul „douăzeci de întrebări".

— Tatăl meu vitreg este un nenorocit.

Ochii i se întristează. Şi mama ei vitregă e o nenorocită. Ca un fel de stâncă rece şi dură storcătoare de bani. Nu mi-a luat mult să văd asta. Mă mir că Jackson nu vede.