Nouăzeci de secunde

Capitolul 45 - Beverly

Nu apuc decât să scâncesc când o mână mare, murdară, mă apucă de ceafă şi mă zguduie.

Sunt pusă faţă în faţă cu criminalul cu inima de piatră. Ochii îi sunt reci, plini de ură. Îi simt mâna dându-mi drumul, apoi aerul cum se loveşte de mine, apoi spatele cum mi se loveşte de perete. Cad la pământ, înfrântă.

Nu am nici măcar o şansă împotriva lui. Inelul său de argint mi se izbeşte de obraz zgâriindu-mă. Pumnul său îmi face stomacul să se strângă. Simt gustul metalic al sângelui în gură. Aud un scâncet. Ştiu că e al meu.

Corpul îmi tremură de durere şi de şoc, iar în faţa ochilor nu-l văd decât pe monstrul care mă atacă. Îi văd dintele auriu strălucind în lumina veiozei, lăsat la vedere de rânjetul malefic de pe chipul său. Nu apuc decât să expir cu greutate până să-mi simt şi cred că să-mi şi aud cutia toracică lovită de un picior murdar şi capul trântit de două mâini puternice de podea. Sângele mi se scurge pe bărbie şi scâncesc, dar nu mă aud.

Îl implor să se oprească, dar fără vorbe. Nu pot vorbi. Iar el nu poate citi gânduri, nici dacă ar putea nu i-ar păsa. După ce mă ridică de un braţ şi mi-l răsuceşte, mă trânteşte din nou la pământ și nu mai simt durerea. Poate ar trebui să o simt, dar nu o mai fac. Văd ce mi se întâmplă prin ochii pe care abia îi ţin deschişi, dar nu mai simt nimic, nici nu mai înţeleg zgomotele de lovituri pe care le aud în jurul meu.

Nu ştiu cât timp continuă să mă lovească. Tot ceea ce mă întreb este de ce nu mor odată, sau dacă am făcut-o, de ce îl văd mai departe pe acest diavol. Ştiu că mă loveşte fără să gândească, distrugându-mi toate oasele şi toţii muşchii la întâmplare, fără să-i pese.

Ultimul lucru pe care îl mai văd este inelul albastru cu sângele meu pe margini izbindu-mi-se de obraz, lăsându-mă inconştientă.

***

      Pleoapele nu vor să se ridice, nici eu nu vreau să le ridic, însă sunetul de vrabie auzit îmi creează iluzia că ceea ce este în faţa mea este frumos.

Deasupra mea se află cerul încărcat cu nori de zeci de forme, care mai de care mai reuşite. Braţele îmi sunt de-o parte şi de alta a corpului. Îmi aşez mâna dreaptă pe burtă. O aşez cu uşurinţă. Nu trebuia să o așez cu uşurinţă. Trebuia să simt că muşchii îmi iau foc, că oasele mi se prefac în nisip. Cu toate astea, n-am simţit nimic. Firesc de uşor, mi-am pus mâna dreaptă pe burtă. Lumina soarelui îmi mângâie chipul, invitându-mă să mă bucur de ea.

Iarba din jurul meu, împreună cu cerul însorit şi cântecul păsărelelor alcătuiesc imaginea de poveste în care credeam şi pe care mi-o imaginam când eram mică, atunci când tata îmi zicea o poveste. Cu teamă mă ridic în şezut. Pe cât de greu credeam că îmi va fi, pe atât de uşor mi-a fost de fapt. Uitându-mă în jurul meu, văd şi locul în care mă aflu. Este gradina unei case. O casă străină, pe care nu am mai văzut-o vreodată, care însă îmi pare mult prea cunoscută.

Fără teamă de această dată, mă ridic în picioare, uitându-mă cu îngrijorare la rochia mea albă, imaculată, pe care nici nu ştiam că o port. Sper că iarba nu a murdărit-o. După ce o analizez puţin, zâmbesc mulţumită. Sunt curată.

Cu un curaj nefiresc, care nu ştiu de unde vine, mă îndrept spre uşa din spate a casei, cea care dă spre grădina în care m-am trezit. Picioarele îmi sunt goale, iar iarba mă gâdilă, provocându-mi un râs scurt. Ajung în faţa uşii şi o deschid. Dar nu o încăpere îmi apare în faţa ochilor. Apare o lumină la fel de albă ca şi rochia de pe mine. O lumină care mă înghite.