Nouăzeci de secunde

Capitolul 29 - Beverly

Trei luni mai târziu...

Vacanţă de vară a trecut mai greu decât orice altă perioadă din viaţa mea. Până şi decât timpul petrecut în spital.

Nu am de ce să-mi mai aştept guvernanta mâine. Nu va mai veni. Voi merge la liceul pe care l-a terminat Kaleb.

Kaleb...

Nu am mai vorbit cu el din acea zi. De fapt, nu am mai vorbit cu nimeni de atunci. Nu am mai adresat nimănui nici măcar un cuvânt. La fel cum am făcut şi până să vină el în viaţa mea, doar că de data asta a fost de o mie de ori mai greu. Îl văd zilnic. L-am văzut în fiecare dimineaţă şi seară. Mi-am amintit de sărut. De cum m-a ţinut în braţe. De cum mi-am lipit corpul de al său. De cum mi-am aşezat capul pe pieptul său. Cum i-am auzit inima bătând. Doare să ştii cum e. Doare foarte tare.

Mă întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă nu ar fi intrat Kaleb în ea. Poate nu aş fi avut emoţii pentru drumul de mâine dimineaţă, când va trebui să mă lase la liceu. Şi cea mai rea parte este că mai întâi îl lasă pe tata, apoi pe mine. Pentru jumătate de oră vom fi doar noi doi în maşină, iar eu nu voi avea unde să fug. Dacă îmi va spune ceva, va trebui să-l ascult.

Nu regret ce am făcut şi ce i-am spus în acea zi. Dacă nu ne-am fi despărţit, el poate nu ar mai fi fost în casa asta acum. Audrey ar fi avut grijă de-asta. Din cauză că am stat doar aici în ultimele două luni, nu ştiu cum se înţeleg cei doi. Nu ştiu dacă Audrey a mai încercat să-l seducă şi nici nu vreau să ştiu. Nu vreau să ştiu nici ce părere are Kaleb despre mine pentru că o las cu bună ştiinţă pe acea femeie în casă. El nu are cum să înţeleagă.

Nici nu ştiu dacă m-am ales pe mine atunci când ne-am certat sau l-am ales pe el. Îmi e teamă că Audrey îl va chema pe Brent în casă ca să mă omoare. Mereu îmi e teamă de-asta. Şi oricât aş încerca să mă gândesc că nu trebuie să-mi fie teamă, că ceea ce am eu nu e viaţă şi dacă aş muri, nu ar pierde nimeni nimic... eu tot sper că urmează să mi se întâmple ceva bun. La fel cum am sperat înainte de Kaleb. Sau îmi e teamă că Audrey l-ar fi făcut pe tata să renunţe la ajutorul oferit lui Kaleb şi să îl trimită înapoi, fără şansa de a mai studia la o facultate bună. Poate îmi e teamă doar pentru mine şi vreau să cred că îl protejez pe Kaleb. Nu mă cunosc suficient de bine încât să ştiu asta despre mine.

Nu a fost greu să-l evit pe Kaleb. Dimineaţa e la garaj când luăm micul dejun, iar eu ajung prea târziu seara, după cină. Nici el nu a venit la mine. Când mă vedea în casă, îşi întorcea privirea în altă parte. Am surprins-o pe Audrey rânjind de câteva ori când a observat asta. Îmi venea să o omor când am realizat, dar m-am abţinut.

Nu trebuia să îmi pese. Nu trebuia să-mi pese de nimic. Şi când îl voi vedea mâine dimineaţă pe Kaleb, mă voi purta şi cu el cum mă port cu restul celor din casă.

Cel puţin ăsta e planul.

Îmi închid caietul cel extraordinar de gros şi oftez. Apoi îl deschid iar. Văd un desen cu Kaleb. Apoi un desen cu ochii lui Kaleb. Apoi cu profilul lui.

Apoi cu el în întregime, mergând printre florile din grădină. Cum l-am văzut venind spre mine în ziua în care i-am spus să mă înveţe să înot. Nu a mai apucat să facă asta. Mai rău m-a scufundat. Sau m-am scufundat singură.

Nu, am făcut-o eu singură. Nu pot da vina pe el pentru nimic din ce am făcut eu. Nici pentru temerile mele, nici pentru greşelile mele.

Bag caietul în ghiozdan, jurându-mi că el nu va pune niciodată mâna le el. M-ar crede nebună dacă ar vedea ce e aici.

Mă ridic de pe pătura pe care am adus-o acum câteva zile, odată cu răcirea vremii şi ies din peşteră, luând-o spre casă.

Nu se întâmplă nimic până nu urc la etaj. Kaleb tocmai iese din camera lui.

Ne-am mai întâlnit pe hol întâmplător, ne-am întâlnit de sute de ori în casă sau în curte, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu am vorbit. Nu s-a uitat la mine.

Inima îmi bate mai tare când mă observă. Stau în mijlocul holului, înţepenită, cu ghiozdanul atârnând de un singur umăr. Dar nu-l simt. Nu simt nici hainele de pe mine. Tot ceea ce simt este privirea lui. Arată la fel de bine ca întotdeauna. Părul îi este ciufulit, ca şi cum ar fi aranjat să arate nearanjat. Ochii albaștrii îi sunt umbriţi de nişte cearcăne mici. Pielea îi este la fel de frumoasă. Buzele îi sunt la fel de perfecte. Buzele pe care le-am sărutat. Cele care mi-au oferit primul sărut şi cel mai perfect care ar fi putut exista. În momentele astea îmi vine să-i sar în braţe şi să-i spun că dacă el e dispus să rişte, sunt şi eu. Însă el mă ocoleşte, fără să mă atingă şi intră în baie. Aud încuietoarea rotindu-se.

Îmi strâng ochii şi intru în cameră, închizând încet uşa în urma mea. Îmi las ghiozdanul lângă pat şi oftez, trântindu-mă în el.

Îmi vine să plâng. Dar nu voi plânge. O fac pentru mine. Îl ţin pe Kaleb departe de mine ca să trăiesc suficient de mult încât să se întâmple acel miracol în viaţa mea.