Nouăzeci de secunde

Capitolul 58 - Kaleb

      Canapeaua din casa asta e al naibii de comodă! De când m-am mutat în casa lui Jackson am dormit doar pe paturi comode. Normal, cel mai comod dintre ele fiind cel al lui Beverly.

      Îmi scot telefonul şi când văd cât e ceasul mă ridic în capul oaselor, uitându-mă în living după Beverly. Ar fi trebuit să ajungă. De ce nu m-a trezit?

      Îmi scarpin ochii şi mă ridic, aproape căzând pe jos din cauza păturii de care mă împiedic. Mă opresc în mijlocul camerei debusolat, încă ameţit de somn. Şi cred că am şi o mică mahmureală. Mereu ajung să beau mult când sunt acasă la Jonas. Perfect. Grozav.

      Aud alarma de gaz sunând din bucătărie, semn că Jonas iar a încercat să prepare micul dejun. Şi eşuat. Mda. Aştept ziua în care o să renunţe să încerce, oricum e un caz fără speranţă. Intru în bucătărie şi mă înec din cauza mirosului de ars care vine de la aragaz. Jonas dă din prosop, luptându-se cu fumul şi înjurând. Îmi dau ochii peste cap şi închid ochiul aragazului, aproape dându-i cu tigaia în cap. Dacă nu am suficientă energie să-i dau o lovitură sănătoasă, măcar omleta arsă să-l frigă.

      — Tu nu renunţi niciodată? oftez, punându-mi mâinile în sân. Cred că nu e mare diferenţă între Agatha nemulţumită şi eu nemulţumit în acest moment.

      — Du-te dracului cu ifosele tale Passard* cu tot!

_________________________________________

Passard*=cel mai mare bucătar al lumii în momentul de faţă.

_________________________________________

     Se duce la frigider şi scoate o cutie de mâncare congelată, pe care o desface şi trânteşte conţinutul în cuptorul cu microunde. Îşi trage pantalonii de trening mai sus şi se freacă la ochi, adormit. Arată ca un copil nemulţumit. Iau tigaia de pe aragaz şi arunc tentativa de omletă din ea la gunoi, apoi o las în chiuvetă.

      — Ştii, viaţa ta ar fi mult mai uşoară dacă ai angaja o bucătăreasă, cum ţi-a sugerat maică-ta. Şi nici o menajeră n-ar strica, mă strâmb, când îmi amintesc cum arată camera lui.

      — M-am gândit că Beverly ştie să gătească şi face ea micul dejun, ridică din umeri, iar eu îl săgetez cu privirea.

      — Adică iubita mea e menajera ta, nu?

      — În cazul de față bucătăreasa, dar dacă tot ai menţionat...

      Cred că o să găsesc energia să-i dau cu ceva în cap, mai ales că el chiar pare să ia în serios ideea asta.

      — Nici să nu te gândeşti, mârâi. În plus, nu ştiu care dintre voi găteşte mai prost, zic amuzat, amintindu-mi de câte ori i-a zis Agatha să nu se apropie de aluatul tortului.

      — Deci cumnăţica mea nu ştie să gătească? Te şi văd peste doi ani la cuptor, cu o pălărie din aia albă de bucătar.

      Îmi dau ochii peste cap şi râd, sprijinindu-mă de blatul lucios de lemn.

      — Vin mama şi tata peste două săptămâni în oraş, o să vorbesc atunci cu mama să-mi caute pe cineva.

      — Dar până atunci, unde e Beverly? E trecut de doişpe, ar fi trebuit să ajungă.

      — A, dar a ajuns.

      Mă încrunt la el.

      — Păi şi unde e?

      — Dorian a zis că vrea să coboare să o cunoască. Nu ştiu, omule, eram pe jumătate leşinat şi pe jumătate adormit când a coborât să o întâmpine.