Nouăzeci de secunde

Capitolul 52 - Kaleb

      — Sigur nu te deranjează?

      Beverly îşi dă ochii peste cap şi râde, scuturându-şi mâna în direcţia uşii.

      — Dacă nu ieşi pe uşa aia în următoarele zece secunde, te dau eu afară! Am un test mâine la geografie şi vreau să învăţ, iar tu nu trebuie să stai lipit de mine mereu.

      — Mă simt ca un nemernic să plec după starea în care ai fost în parc.

      Pare că argumentul meu o lasă fără replică. Zâmbetul îi dispare de pe chip şi credeam că nu se poate, dar mă simt şi mai vinovat.

      — Asta a fost acum câteva ore. Am plâns, acum sunt bine. Kaleb, mă crezi sau nu, nu e prima zi în care trebuie să trec prin asta. Acum du-te şi îţi promit că atunci când te întorci, o să fiu perfect.

      Cedez într-un final şi o sărut, lăsând-o printre foile despre state.

      Când eram în parc, mult timp după ce Beverly s-a oprit din plâns, m-a sunat Joanna, cea mai bună prietenă a mamei. Mi-a propus să ne vedem şi până la urmă m-am hotărât că nu e o idee atât de rea. Mai am două ore la dispoziţie până să trebuiască să mă duc să-l iau pe Jackson, sper să mă încadrez în intervalul ăsta.

      Joanna este că mătuşa aia ţăcănită care vine împopoţonată la mese de sărbători. E incredibilă femeia asta şi foarte, foarte directă. Mereu am fost sceptic în privinţa ei, probabil din cauza meseriei pe care o are, dar nu am putut vreodată să neg că o plac. În ziua înmormântării nu am vorbit prea mult, dar ştiu că a stat de la început până la final. Cred că a fost cea mai lungă perioadă de timp în care nu a râs.

      Intru pe poarta curţii ei şi o găsesc exact unde o găseam când eram copil şi mă aducea mama la ea, pe pământ, grădinărind. Pentru câteva clipe îmi amintesc de Harold, grădinarul familiei Collins şi mă întreb cum ar fi să le fac cunoştinţă. Oare Harold e căsătorit? Când mă vede zâmbeşte şi îmi face semn să mă aşez lângă ea. Rămân în cumpănă câteva clipe, apoi mă înjur singur că eu chiar mă îngrijorez că o să mă murdăresc pe costum.

      Ce dracu' am păţit?

      Îmi trântesc curul cu ciudă pe pământ, impunându-mi să nu-mi pese dacă angajaţii lui Jackson o să mă vadă murdar de noroi.

      — Băiete, ce-ai mai crescut! exclamă, mijindu-şi ochii.

      Mda, asta spune de fiecare dată când vin. Nu contează dacă apar la interval de câteva ore sau o lună. Asta e forma ei de salut.

      Îşi fereşte o şuviţă roşcată din ochi şi continuă să planteze floarea aia la care cred că se chinuie de ceva timp.

      — Îmi place că ai rămas exact la fel, râd.

      Joanna mi-a făcut copilăria mai frumoasă. Mama mă aducea la ea când ştia că urma să se certe cu tata, sau când se simţea rău şi nu voia să o văd în acea stare... asta până am crescut şi rămâneam cu ea ca să o îngrijesc. În casa asta cred că am cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, iar în mai toate această femeie excentrică este prezentă. Ştiu cât de prost se descurcă la gătit... dar îmi amintesc cum m-a lăsat să-i folosesc bucătăria până mi-au reuşit mâncărurile. Probabil a făcut-o de nevoie, că altfel rămâneam flămânzi, ce gătea ea nu semăna cu ceva comestibil. Dar nu-mi pasă.

      — Măcar eu să rămân la fel.

      Renunţă la înfiptul florii în pământ.