Nouăzeci de secunde

Capitolul 31 - Beverly

      Nimic nu a fost normal azi. Nimic nu a fost cum trebuia să fie.

Liceul este impresionant. Are trei clădiri mari şi impunătoare, albe, cu zeci de geamuri la fiecare etaj. Totul arată ca în filmele americane cu internate. Totul este perfect. Imaculat. Primele zece minute acolo le-am petrecut admirând locul.

Totul a fost chiar foarte frumos până să înceapă prima oră. Chimia.

Băncile erau pe şase coloane, fiecare elev stătea singur într-o bancă. Nu am socializat cu nimeni. După ce am coborât din maşină şi până am ajuns la dulapul al cărui număr era scris în fişa mea de înscriere m-am gândit dacă se merită să vorbesc cu cineva de aici. Am ajuns la concluzia că nu.

Profesoara a început să facă prezenţa. Toate sticluţele cu substanţe parcă decorau clasa. Mă uitam la ele, iar când numele meu a fost strigat, am ridicat mâna. Ceilalţi elevi doar spuneau „prezent". Eu nu am spus nimic. Profesoara mi-a pus câteva întrebări, dar nu i-am răspuns la niciuna. Voia să îmi dea o notă proastă, crezând că nu ştiu răspunsurile, dar când s-a uitat pe fişa mea şi-a mărit ochii. Toţi oamenii îşi măresc ochii când află.

Oare Kaleb şi-a mărit ochii?

Mă întreb cum a reacţionat când a aflat că nu vorbesc și...

Mâna îmi tresare. Mi-a mai tresărit de două ori în timp ce scriam astăzi la ore. Ar fi cazul să mă obişnuiesc şi să scriu mai repede, ca să nu rămân în urmă la dictări.

Cât despre colegii mei... toţi poartă uniformă. Asta e tot ce pot spune. La fiecare oră mi se schimbau, doar pe câţiva i-am văzut la mai multe cursuri. Au toţi fete comune, comportament comun... niciunul nu are ceva special. Niciunul nu este precum Kaleb. El este singurul care are ceva special.

Aud trei bătăi în uşă, apoi aceasta se deschide şi tata apare de după ea. Îi zâmbesc, lăsându-mi caietul lângă mine pe pat. Dacă el s-a întors, înseamnă că şi Kaleb este pe undeva prin casă.

— Cum a fost prima zi la şcoală?

Nu o să-i înţeleg niciodată ambiţia de a-mi pune întrebări la care ştie că nu îi vor răspunde, dar o apreciez.

Oftează, nu ştiu dacă de la oboseală sau de la tăcerea mea, apoi se aşază pe pat. A mai venit la mine în cameră ca să-mi spună câteva cuvinte despre cât de frumos va fi la liceu şi cât de mult bine îmi va face să socializez.

— Îmi pare rău că nu ştiu ce să fac, Beverly.

Mă încrunt.

Niciodată, dar niciodată, nu a vorbit despre asta. Mereu a evitat să-mi spună orice mi-ar putea aminti de ce mi s-a întâmplat.

— Am crezut că dacă te las să-ţi revii, totul va fi bine. Dar când văd că eşti exact la fel ca la început... chiar nu ştiu ce să fac, Beverly.

Ochii îi strălucesc, ca şi cum îşi abţine lacrimile. Vocea îi tremură. Tot chipul îi este îndurerat, iar eu îmi amintesc de zâmbetul pe care îl avea când se apleca peste mine şi mă săruta seară de seară, după ce mă întreba ce salt am mai reuşit să fac în ziua respectivă. Eu l-am făcut să fie aşa? Eu l-am transformat în cine este azi?

— Te iubesc, scumpo.

Iese din cameră parcă fugind de mine. Nu, chiar fuge de mine. Când vede că nu poate rezolva ceva, fuge. Poate am moştenit asta de la el, nu ştiu. M-am obişnuit cu el aşa. Nu ştiu dacă dezinteresul lui faţă de mine provine de la tăcerea mea sau tăcerea mea provine de la dezinteresul său. Sau ambele provin din ambele simultan şi nu fac decât să se agraveze una pe cealaltă. Dacă tata m-ar fi ascultat, dacă aş fi ştiut că mă va asculta, poate i-aş fi spus tot. Dar aşa nu ştiu dacă mă va crede. Ştiu sigur că îmi va pune întrebări şi mai ştiu că nu are suficientă putere să renunţe la Audrey. Nu va mai putea sta în aceeaşi casă cu ea, dar nici nu o va putea părăsi. L-aş distruge.

Eu pot trăi aşa în continuare, în tăcere, numărând secundele până voi putea pleca din casa asta nenorocită.