Nouăzeci de secunde

Capitolul 92 - Kaleb |BONUS|

Am căutat un milion de variante de a începe, dar niciuna nu mi s-a părut suficient de bună. Cred că nu există modul perfect de a te adresa celei mai importante persoane din viaţa ta.

Acum câţiva ani, mama mi-a spus într-o scrisoare cât de mult mă iubeşte. M-am gândit să fac şi eu acelaşi lucru pentru tine. Nu ştiu cum vei fi când vei citi aceste rânduri. Nu ştiu dacă vei fi o puştoaică de şapte ani care abia a învăţat să citească, o adolescentă de paisprezece ani, sau o femeie remarcabilă. Nici nu contează. Vreau doar să ştii pentru tot restul vieţii tale ce îţi spun aici.

Când am aflat că Beverly este însărcinată, am fost în extaz. La câteva zile însă, m-a cuprins o teamă teribilă, care ştiu că o să mă urmărească mult, mult timp. Nu vreau să te dezamăgesc aşa cum m-a dezamăgit tatăl meu pe mine. Nu ştiu să fiu tată. Nu am nici măcar cea mai mică idee ce şi cum ar trebui să fac. Probabil nimeni nu ştie cu adevărat, dar eu mă simt mai prost decât toţi la capitolul ăsta. Aşa că îmi cer scuze de pe acum pentru toate greşelile pe care o să le fac.

Ştiu că vei fi uimitoare. Doar eşti fata lui Beverly, trebuie să o moşteneşti. Iar dacă mă vei moşteni pe mine... păi, baftă. Dacă vei fi ca mine, ştiu un lucru: în final, vei face ce trebuie. Vei lupta pentru ce e bine. Dacă vei fi ca Beverly, vei face de la început ce trebuie. Abia aştept să o cunosc pe singura fată din lume care o poate egala pe Beverly. M-am îndrăgostit de tine din prima secundă. Şi da, o să ajung foarte curând să număr secundele până te voi cunoaşte.

Să nu îţi fie teamă să ţi se frângă inima. Sau să suferi. Va fi greu, va fi urât, dar crede-mă, până şi suferinţa are un final, chiar dacă uneori pare atât de îndepărtat şi de greu de văzut. Ai încredere în tine şi în ceea ce crezi. Lucrurile frumoase se întâmplă, trebuie doar să le laşi să se întâmple.

Îmi amintesc de mama şi de zâmbetul ei când îmi zicea că mă iubeşte. Şi când îmi zicea că va fi alături de mine mereu. Nu am înţeles atunci, dar acum o fac. Chiar şi după atâţia ani după ce a murit, ea este lângă mine. Ştiu că nici tu nu o să înţelegi, dar o să fiu mereu alături de tine. Fie că mă vezi sau nu. Şi ştiu că şi mami va face la fel.

Ştiu că vei fi uimitoare. Ştiu că vei fi cea mai incredibilă persoană de pe pământ. Vreau ca tu să ştii că te iubesc.

Vreau să ştii că primele cuvinte pe care le vei auzi de la mine vor fi „te iubesc, puiule".

Succes, puştoaico.

Tati~

Privesc scrisoarea pentru ultima dată şi o împăturesc, apoi o pun în plic. Chiar când să îi scriu numele pe plic, Beverly trânteşte uşa de la bucătărie cu toată forţa, apoi se strâmbă.

— Ups. Nu ştiam că sunt atâtea geamuri deschise în casă.

Tresar, pentru cam a mia oară astăzi.

— Nu trebuie să stai în curent.

Nu înţeleg cum poate să fie atât de neglijentă. Şi aşa are burta atât de mică ca tot poate fi suflată de vânt. Şi e însărcinată în cinci luni, pentru numele lui Dumnezeu.

— Jur, eşti ca o placă stricată.

Îmi dau ochii peste cap, un obicei învăţat de la ea şi o trag spre mine, iar ea îşi lasă toată greutatea pe picioarele mele.

— Nu te mai trânti aşa!

— Hai că nu-s o balenă, nu am strivit nimic.

— Îmi poţi strivi fetiţa.

Clipeşte rar, uitându-se la mine.

— Kaleb, zice lent, doctoriţa ultimă dată a zis că e băiat.

— Eu ştiu că e fetiţă, zic foarte sigur pe mine.

— De unde? pufneşte amuzată.

— Simt asta.

Îi aud telefonul sunând din dormitor, iar ea oftează şi se ridică de pe mine.

— Nu mă crezi? insist, ca de fiecare dată când face mişto de siguranţa mea că vom avea o fetiţă.

— Ba da, ba da, bolboroseşte îndepărtându-se.

Acum observ că începe să i se schimbe mersul din cauza burţii care chiar dacă încă e relativ mică, începe să crească mai repede ca până acum.

După ce iese din cameră mă mai uit o dată la scrisoare şi iau pixul în mână ca să semnez plicul.

Mary