Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 1

Dacă toți tind spre vest, eu merg spre est.

Totul în viața mea părea normal. Cu o singură excepție. Cu excepția mea. E complicat să ai șapte ani și toți din jur să discute despre anormalitatea ta. Despre faptul că ești diferit. Astfel încât în capul meu au început să apară mai multe întrebări fără răspuns. Mă întrebam: „Ce înseamnă să fii normal?" Mult timp am căutat răspunsul. Eram conștient de faptul că alți copii ar fi renunțat după două ore. Eu nu m-am dat bătut nici după douăzeci de ani, din simplul motiv că niciodată nu m-am considerat un copil. Îmi respectam întrebarea, pentru că mă respectam pe mine. Nu puteam renunța la mine însumi. Nu-mi permiteam. Teoria pe care am dedus-o la vârsta de șapte ani era foarte simplă: „Dacă eu sunt anormal, iar normalul este același anormal, însă total invers, rezultă că răspunsul îl găsesc chiar în mine. Mai exact în ceea ce îmi lipsește". Examinându-mi corpul şi comparându-l cu ale celor din jur, am constatat că fizic eram normal. Îmi amintesc cum îl tachinam zilnic pe domnul Donald, majordomul casei, cu întrebări:

— Domnule Donald, fiți amabil, ce culoare are cerul?

— Albastru, domnişorule.

— Iar nucul de lângă lac ce culoare are?

— Verde, domnişorule.

— Bine, atunci fiți amabil şi-mi spuneți, ce formă are mingea?

— Sferică, domnişorule.

— Ei bine, fața unui cub ce formă are, domnule Donald?

— Pătrată. Dar, domnişorule, de unde cunoașteți dumneavoastră geometria?

— Cum de unde? Am s-o studiez când voi împlini opt ani. Domnul Frank mă va învăța.

— Cine e domnul Frank?

— Dascălul meu. Peste trei luni are să vină să mă învețe o mulțime de lucruri pe care deja le cunosc.

— Domnişorule, de unde știți că anume acest domn vă va fi dascăl?

— Cum de unde? Din viitor.

Domnul Donald mi-a zâmbit înspăimântat și a plecat mormăind sub nas: „Este anormal copilul ăsta". Îmi răspundea mereu printre dinți. Uneori vedeam cum se ferește să dea ochii cu mine. Avea niște ochi negri și mici care se ascundeau sub sprâncenele dese și închise la culoare. Acest comportament mă întrista. Mă simțeam ignorat și neînțeles. Și în astfel de momente, pentru a-mi lecui durerea sufletească, mă gândeam la viitorul ce mă aștepta. Anume în amintirile mele din viitor eram acceptat. Numai că nimic nu e veșnic. Nici amintirile, nici viitorul, nici acceptarea.

Înțelegând că percep formele și culorile ca orice om, am răsuflat ușurat. Mi-am zis că nu este într-atât de gravă anormalitatea mea. În fine, spre binele meu, nu-mi puteam da seama cât de dramatică urma să fie aceasta.

Peste trei luni, domnul Frank păși pragul casei. Știam exact ora la care va veni dascălul. Chiar și cum arăta acesta. Preferințele lui literare și culinare. Obiceiul de a servi ceaiul verde fără zahăr și cu puțin lapte în fiecare dimineață. Ora la care se îndrepta spre dormitor pentru a se odihni. Știam că-i plăceau pisicile și că în timpul liber studia sistemul solar. În garderoba lui se găseau în jur de șapte costume clasice și la fiecare costum în parte avea câte trei modele de papioane. Cunoșteam toate acestea despre un om pe care încă nu-l văzusem în viața reală. Nu comunicasem niciodată la telefon sau prin scrisori. Nimic. Doar niște amintiri din viitor ce mă apropiau de oamenii care aveau să-mi devină prieteni. Toată dimineața am tot umblat prin casă. De fiecare dată când eram nerăbdător mă duceam în bibliotecă și începeam să număr cărțile. Reveneam la prima carte după scurt timp. Eram răpit de mirosul filelor vechi și de liniștea ce îmi stârnea amintiri. Amintiri din viitor.

— Mamă, la ora 9 și 27 de minute va veni domnul Frank, te rog să fii pregătită pentru a-l întâmpina.

— Mir, domnul Frank a zis că va veni la ora 10.

— Mult stimată Mamă, la ora 9 și 27 de minute vă aștept în fața ușii de la intrare.

Am bătut cu piciorul în podea. M-am întors la o sută optzeci de grade și am pășit cu capul ridicat. Mă simțeam matur. Îndrăzneala și încrederea în mine erau admirate de toți. Recunosc, îmi plăcea să fiu admirat.

La ora 9 și 26 de minute împingeam cu toată puterea ușa mare de la intrare care mirosea a metal încins. Stăteam în pragul casei cu o ținută dreaptă și o față serioasă. Bretonul ce-mi cădea peste ochi l-am dat la o parte cu mâna dreaptă. Îmi așteptam dascălul. Eu știam cine vine la mine. Domnul Frank nu știa la cine vine. Zgomotul automobilului m-a făcut nespus de mândru. Din nou am avut dreptate. Iar mama încă nu coborâse.

Din automobilul negru s-a arătat un domn de aproape cincizeci de ani. Avea pe cap o pălărie gri-închis ce se asorta cu mantoul său de toamnă. Domnul Frank era de statură mijlocie, chel, cu o față plină de riduri, dar foarte senină. Ochii săi căprui și mari zâmbeau de la sine. Nu mai era nevoie de nimic. În ziua în care ne-am cunoscut nu avea ochelari, dar de obicei purta niște ochelari rotunzi ce-i stăteau de minune. Am alergat spre ușa automobilului ce se deschidea:

— Bine ați venit, domnule Frank, vă așteptam cu nerăbdare.

— Bine v-am găsit, domnişorule, mi-a răspuns cu o voce calmă și binevoitoare.

Avea mâinile la spate și s-a aplecat puțin pentru a mă vedea mai bine. De fapt, mă analiza. Eram conștient de acest lucru. S-au auzit pașii grăbiți ai mamei.

— Domnule Frank, vă cer iertare, credeam că veți veni la ora 10.

— Mamă, doar ți-am zis că va veni la 9 și 27 de minute, mereu îmi ignori cuvintele.

— Nu vă faceți griji, doamnă Mev.

Domnul Frank avea multe întrebări referitor la comportamentul meu bizar, însă a știut întotdeauna să nu-și afișeze gândurile. A zâmbit și a urmat-o pe mama în casă. Rămas locului, cu privirea ațintită spre ușa de la intrare, auzeam cum șoferul dă jos bagajele din automobil. Am ridicat ochii în sus și am văzut cum pe fondul cerului albastru se legănau ușor frunzele îngălbenite. Era luna octombrie și eu începeam să-mi trăiesc viitorul.