Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 20

Cel mai trist e faptul că nu suntem în stare să comunicăm sincer cu persoanele dragi.

Viața mea trăită în casa din pădure rămăsese undeva în trecut, poate doar niște amintiri pentru copaci. Nu simțeam nicio lipsă, nu-mi era dor. Uitasem totul și mă îndreptam spre viitorul meu limitat. Totuși, uneori mă prindeam la gândul că-mi lipsește ceva atunci când zăream o fărâmă de pădure. Mă întrista când vedeam mamele de mână cu copii. De parcă universul mă ajuta să-mi amintesc de trecutul meu trezindu-mi acele sentimente de mult timp dispărute.

Mă aflam în bibliotecă, fugeam de amintiri, căutam o ieșire... Dar ce fel de ieșire poate fi din moarte?

Distrus complet, dar cu speranța că totul se va schimba. Asemeni unui actor căruia îi este impus un scenariu pe care nu-l poate accepta și, în loc să se revolte, așteaptă ca cineva să schimbe scenariul, să amâne filmările. Tipic uman. Tipic eu. Mereu am înghițit ce mi se punea pe tavă. Ce să zic, blestemul știe către cine să se îndrepte pentru a domina, fusesem omul potrivit.

Cum rămânea cu Amelia? Nicicum. Știam de la bun început că o aștept pentru a o pierde.

Omul primește ceea ce așteaptă, dar ce faci dacă primești prea târziu ceea ce ți-ai dorit? În cazul meu, nu a fost târziu, dar a fost fără folos. Să fiu cu Amelia trei ani, după care să mă îngroape, nu cred că ar fi fost o alegere corectă. De aceea am renunțat la ea, am ignorat-o dur, am apărat-o de mine cum am putut.

Bibliotecă? Ce bibliotecă? Ah da, uitasem, mă aflam în bibliotecă atunci când Amelia se așeză la masa mea. Era vizavi de mine, sigur că-i simțeam prezența, privirea, chiar și emoțiile trăite de ea în acea clipă. Eu însă rămâneam drept ca o statuie, mă comportam de parcă nu auzeam cum respiră. Mi-a întins un bilet pe care scria: „Salut, Mir". Nu am ridicat privirea, eram obligat să stau nemișcat, ca un dobitoc needucat care nu are buna-cuviință să salute. O durea, dar pe mine mă durea mai tare. Nu înțelegea motivul, nu puteam să-i dau explicații. M-am ridicat și am plecat, ca un laș care nu a îndrăznit cel puțin să-și privească omul drag.

Am lăsat-o în acel gol singură, cu întrebări fără răspuns, dar am lăsat-o cu un viitor frumos, căci ea avea să devină viitoarea soție a lui Mark.

Ne trăisem povestea înainte de a ne cunoaște. Fusesem împreună la o distanță de mii de kilometri în spațiu și la un milimetru în amintiri. Ne-am abandonat de dragul unei realități false. Și la cât de anormal m-am considerat toată viață, voi spune cel mai normal lucru: am avut ocazia să trăiesc o dragoste adevărată. Cea care niciodată nu se trăiește în prezent!