Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 9

Visele îmi erau compuse din secvențe de amintiri, dialoguri, oameni, străzi, priviri din viitor. Sau poate din trecut. Nu știu. Totuși se asemănaucuviitorul. Dinaceastăcauzăle detestam. Și așa duceam o viață a viitorului, nu aveam nevoie de aceasta și în vise. Dacă ar fi fost posibil, cred că mi-aș fi dat sufletul nopții. Cu condiția ca aceasta să mă ducă în trecut. Să-l văd. Să cred că există. Da, nu credeam în trecut. Cum aș putea crede în ceva ce nu vedeam, nu simțeam, nu trăiam... Aveam atât vise bune, cât și coșmaruri. Cine a zis că în viitor totul e frumos? Sunt zile în viitor pe care le urăști înainte de a le trăi. Da, știi că după acea zi viața ta se va cufunda în suferință. Oricum trăiești. Cum ai putea să fugi de o zi? Unde? Niciunde. Taci și rabzi. Ah, da, voi credeți că viitorul se poate schimba. Așa credeam și eu. Încercați, poate sunteți mai norocoși. Doar că eu nu am putut schimba ceva. De ce? Mie nici viața mea nu-mi aparține, ce să zic de viața altui om... Într-o seară, pe când urcam în camera mea, presimțeam că voi avea un coșmar. Nu știam ce anume. Iată o diferență. Lumea viselor avea pentru mine alte legi. Mă opuneam necesității de a dormi. Într-un final știam că nu mai sunt în lumea reală. Mă aflam într-un labirint împreună cu doamna Tess. Eu știam unde este ieșirea, ea nu. La un moment dat, doamna Tess a dispărut. Am tot căutat-o ca un nebun prin toate colțurile. Se afla în fața unei uși albe, stătea cu fața tristă şi se uita la ușă. M-am apropiat și am luat-o de mână:

— Mamă, să mergem, știu unde este ieșirea.

Ea m-a privit cu un zâmbet pe față, doar că ochii îi erau triști. M-a luat atent de mână și mi-a mângâiat-o.

— Mir, eu tot știu unde e ieșirea, însă ieșirile din acest labirint sunt diferite pentru noi.

Înțelesesem. Labirintul în sine reprezenta viața. Cu drumuri ce duc spre pereți prea înalți pentru a putea fi săriți.

Doamna Tess mă sărută pe frunte și ieși pe ușă. După care ușa a dispărut. Nu eram eu cheia pentru aceasta. Am privit în gol ceva timp. Cea mai de temut amintire din viitor urma să fie trăită în curând.

Doamna Tess mai avea de trăit nouă zile. Atunci, la șaisprezece ani, am sesizat că sunt un nimic. Nu eram în stare să schimb viitorul, în pofida faptului că-l cunoșteam. Cum aș fi putut eu să alung moartea? Nu era o moarte venită în urma unui accident sau a unei boli. Trebuia să moară. Unde nu aș duce-o și ce nu aș face, inima doamnei Tess avea să se oprească la ora stabilită. Cum trebuia să procedez, s-o privesc? Ciudat, dar ea știa, simțea. Vedeam asta în ochii ei și ea știa că eu știu, vedea asta în ochii mei. Tăceam ambii, astfel acceptând soarta. Omul percepe din depărtare mirosul morții. De parcă ți-ar veni poștașul și ți-ar înmâna o scrisoare în care ești anunțat. Ori poate sufletul primește o asemenea scrisoare?

— Mir?

— Da, mamă.

— Tu știi care este locul meu preferat din pădure?

— Care?

— Poiana cu viorele.

— Am înțeles, mamă.

— Te iubesc, fiule.

Am îngropat-o în poiana cu viorele.