Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul II. Capitolul 35

Nu e ușor să ascunzi frica în spatele curajului.

Studentă la Academia de Teatru. Doream să fiu o talentată actriță pe scena propriei vieți. De fiecare dată când ieșeam pe scenă deveneam un alt om. Motiv pentru care adoram scena. Îmi permitea să fiu cine doresc. Mult mai ambițioasă, feminină, sentimentală, încrezută, fericită. Scena mă fura de la viața reală. Acea lume dură și defectă. Nu e ușor să ascunzi frica în spatele curajului. Deoarece îmi era frică de puterea pe care o avea teatrul asupra mea.

— Pe unde ai umblat? doamna Tamm e enervată rău.

— Am avut o urgență.

— Milena, despre ce urgență vorbești? Spectacolul e în două zile, iar tu numeri păduchii de pe străzi.

— Da, îi număr, să vă zic câți am descoperit azi? am spus pe un ton hazliu.

— Taci și hai pe scenă.

M-a luat de mână și m-a tras spre scenă.

De când descoperisem teatrul și puterea lui a de mă transforma într-o altă personalitate, mă dedicam până la uitare de sine. Tot din cauza teatrului am încheiat o relație ce a durat ani de zile. Alesesem teatrul.

Acum, la mai puțin de trei luni de la despărțire, întârziam la repetiții din cauza unui necunoscut. Cine era el? Cel mai mult mă înspăimânta faptul că simțeam că nu este sufletul meu pereche, deși mi-aș fi dorit. Să renunț din cauza unei presupuneri? Stop. Nu aveam la ce renunța, totul avea loc doar în imaginația mea. Aveam răspunsuri și căutam întrebări, căci răspunsul e gol fără întrebare.

Repetițiile durau până târziu. De fiecare dată cum ieșeam din teatru, afară era deja noapte. Oamenii dispăruseră de pe străzi. De la geamuri se zărea lumină. Pașii mei mici nu mai deranjau pe niciun trecător, căci aceștia erau ascunși undeva prin casele lor.

Când joci teatru, uiți de propria viață. Simțeam că am dormit prea mult, visând vieți străine ce nu aveau nimic comun cu mine. Mă trezisem. Pe alocuri nu mă recunoșteam nici pe mine, nici pe oamenii care îmi erau alături. Venise timpul pentru rolul personal.