Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 24

Gălăgia din aeroport m-a petrecut și tot ea m-a primit înapoi. Gălăgia era alta, eu eram altul, totul se schimbase.

„Mă mai ții minte?" întrebam. Ca răspuns — tăcere. De fapt, când am plecat gălăgia tot tăcea. Plecăm pentru a ne regăsi și revenim pentru a înțelege dacă ne-am regăsit cu adevărat.

Andrew și Mark mai locuiau împreună, mă aflam în fața ușii și pur și simplu o priveam. Undeva a mai fost asta, nu? Aș zice că am revenit în trecut, dar, nu am cum. Ușa se deschise, iar după prag se afla Andrew:

— Tu? întreabă mirat.

— Eu.

— Pe unde dracu' ai umblat?

— Mai bine întreabă pe unde nu am umblat.

Ne-am îmbrățișat amical. E plăcut când înțelegi că cineva ți-a simțit lipsa, te-a așteptat.

— Unde e Mark?

— Are treburi prin oraș. Tu de ce nu ne-ai anunțat că pleci?

— Ce avea să schimbe asta?

— Poate că multe nu s-ar fi schimbat, dar de crezi că e firesc să dispari așa cum ai făcut-o tu, fie.

— A fost decizia mea, tu ai înțeles-o.

— Da, dar nu am acceptat-o. Mi-am făcut griji, credeam că ești mort.

— Hai lasă tragedia, zi-mi ce se aude, ce noutăți ai.

— Fac doctoratul, cam totul e pe vechi. Nu prea îmi plac schimbările.

Între timp a venit și Mark, iar pumnul lui mi-a sărutat fața, amical desigur.

— Ce dracu' cauți tu aici?

Am zâmbit, că nu era să plâng de la o zgârietură.

— Am meritat-o.

— Meriți un șut în fund, idiotule.

— Ce mai aștepți?

Nu știu de ce, dar în loc de șut am primit o îmbrățișare. Martoră la această scenă era Amelia, care stătea nedumerită lângă ușă.

— Mir, vreau să ți-o prezint pe iubita mea, ea e Amelia.

— Îmi pare bine să te cunosc, am salutat-o zâmbind.

— Asemenea.

Fața ei era ca o stană, nu arăta nicio emoție. O priveam, ea însă făcea orice să nu-mi observe prezența.

— Mark, la ce facultate învață Amelia?

— La litere.

— Vrea să devină scriitoare?

— Nu vreau, voi deveni! mi-a tăiat-o fata sec.

Era evident că nu uitase nimic, ba mai mult, o deranja faptul ca mă aflam din nou acolo.

— Mir, ce ai de gând să faci? m-a întrebat Andrew.

— Ce mai pot să fac? Doctoratul, merg înainte. Zâmbeam, dar și pereții simțeau cum sufăr.

Ușile din lemn mă compătimeau, iar casa în sine era tristă la unison cu mine. Am revenit. Poate nu trebuia să fac asta. Câte alegeri greșite am făcut în pofida amintirilor din viitor... Domnul Frank credea că sunt capabil să-mi transform viața în ceva divin. Probabil puteam. Doar dacă universul mi-ar fi permis. Nu știu de ce acesta nu mă avea la suflet.