Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 7

Zilele de mâine mă ajutau să cred în prezent. Uneori amintirile din viitor erau într-atât de reale, încât mă pierdeam în timp. Credeam în viitor mai mult decât în prezent. Apoi, când mă apropiam de oameni, de lumea care mă înconjoară realizam că sunt doar o fantomă din trecut. Mă întristam și reveneam în prezentul meu mat. În fiecare zi învățam din nou să iubesc prezentul și să nu tânjesc după viitor. Aveam unsprezece ani când m-am mutat în căsuța din pădure. Iarba proaspătă îmi simțea pașii. Copacii îmi urmăreau privirea. Florile își comparau mirosul cu al meu. Revenisem în pădurea din viitor. Deși era imposibil, credeam cu desăvârșire că și pădurii îi era dor de mine. Poate și natura are amintiri din viitor? Cine știe...

Simțeam cum acea pădure îmi aparținea. De fapt, ne aparțineam reciproc. Unde nu aș fi plecat eram primit cu drag. Copacii mă ascultau, aceștia o înlocuiseră pe doamna Tess, la acest detaliu revin pe parcurs. Farmecul pădurii era acela că oricâte amintiri din viitor nu aș fi avut, oricum pădurea pentru mine era ca nouă.

Fiecare izvor în parte cântă melodia sa în funcție de ceea ce simte. Frunzele copacilor uneori se ceartă între ele, alteori se împacă. În lumea animalelor e puțin mai bine decât în cea a oamenilor. Dușmanii se cunosc în față. Pentru mine acel loc reprezenta centrul universului. Un centru în care eu sunt în centru. Acceptat, înțeles, primit. Chiar și pereții din casă mă admirau. Eram un copil care mereu învăța să iubească. În prima parte a zilei admiram tot ce mă înconjoară. Într-a doua analizam și comparam prezentul cu viitorul. Casa avea două etaje. Era mult mai mică decât precedenta. Totuși pentru trei persoane spațiul respectiv era mai mult decât suficient. Locuiam împreună cu domnul Frank și doamna Tess. Doamna Tess era o femeie muncitoare. Niciodată nu stătea locului. Nu am văzut-o citind cărți, dar nu era acesta un motiv pentru a nu o stima. Era un om bun la suflet. Era mai înaltă decât domnul Frank, brunetă și bine făcută. Mâinile erau prea mari pentru o femeie, dar îmi plăcea mult această deosebire. Părul mereu strâns îi dădea o paloare subțire feței.

Eram mulțumit de viață. Îmi plăcea că locuiam împreună cu oamenii care mă înțelegeau perfect. La vreodoikilometridepărtaredecasăeraunlacimens. Pe malul acestui lac s-au născut multe dialoguri dintre mine și domnul Frank. Prin apropiere nu erau alte case. Doar copacii ne erau vecini. Atunci când trăiam fără trecut și viitor, percepeam totul după instinct. Uitam de părinții mei biologici. De parcă însuși existența lor era o minciună. Credeam că bărbatul și femeia care trăiesc cu mine sunt părinții mei.

— Mir, vino să mâncăm.

— Da, mamă, vin.

— Cum m-ai numit? a întrebat uimită doamna Tess.

— Mamă.

— Mir, dar eu nu sunt mama ta.

— Pentru a fi mama unui copil nu este suficient să-l naști.

Doamna Tess nu mi-a răspuns, dar avea ochii plini de lacrimi. De atunci, deseori am numit-o mamă.