Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul II. Capitolul 41

Unele persoane consideră că au dreptul să reapară în viața noastră, deși, teoretic, au dreptul să mai dispară o dată.

Ai plâns, ai simțit durere, ai suportat golul provocat de dispariția unui om, ai căutat sens în a continua traseul vieții, ai văzut cum sicriul s-a înecat în pământ, ai aflat că el e viu. Hm, frumoasă istorie, nici nu știi dacă să plângi de bucurie sau să râzi de prostie. Un om care dispare benevol, mai bine zis, moare, fix așa și apare, mai exact, învie.

Unele persoane sunt foarte amuzante. Ele consideră că au dreptul să reapară în viața noastră, deși, teoretic, au dreptul să mai dispară o dată.

Știam că Mir a rămas viu. Aveam o stare ciudată. Am decis să fiu eu cea care pleacă de această dată. Doar că erau două situații total diferite. Eu nu aveam să revin precum Mir. Plus la toate, știam unde plec și eram conștientă de acest fapt.

— Pleci? Unde pleci? a întrebat Sandra.

— Nu contează unde, contează că plec, pentru că am nevoie de o plecare.

— Amelia, nu merită să pleci.

— Probabil că da, fug de mine, dar dacă doar așa voi deveni fericită, atunci sunt gata să fac acest pas.

— Când te vei întoarce?

— Viitorul are timpul și locul lui.

Nu mă gândeam dacă nu cumva fac un pas greșit. Nu avea niciun rost. Urma doar să-l execut și să înțeleg dacă am luat decizia corectă, dar, să fim serioși, noi înșine hotărâm dacă decizia a fost luată corect sau nu.

Între timp, Sandra îmi zice:

— Amelia, a venit Mark, cum fac?

— Permite-i să intre.

Auzeam cum Mark urcă treptele, ignoram conștient aceste sunete și îmi împachetam cu calm lucrurile.

— Unde pleci?

— Salut și ție, Mark.

Mi-am îndreptat spatele și îi zâmbeam.

— Da, scuze, te salut. Unde pleci?

— Undeva în lume.

— Puteai să-mi zici de la bun început că nu vrei să-mi spui.

— Păi, cam asta am și făcut.

Ne-am zâmbit reciproc. Nu e ușor să eviți o relație dintre doi oameni, mai ales când tu ești unul dintre cei doi.

— Pe mult timp?

— Mark, nu mai revin.

— Credeam că pleci pentru a te întoarce.

— Credeai sau sperai?

— Speram.

Ne-am privit în ochi, după care m-am apucat iar de împachetat bagaje.

— Dacă ai nevoie de ajutor, să mă anunți.

— Da, vreau să te rog ceva.

— Ce anume?

— Să nu-i zici lui Mir nimic despre mine, absolut nimic, nici despre această discuție.

Mark m-a privit uluit.

— Dar, Amelia, Mir a murit, ce-i cu tine?

— Mir e viu, în curând îți va pune întrebări legate de mine, dar te rog să nu-i zici nimic.

— Stai, stai că nu înțeleg.

— Ce nu înțelegi? Mir de fapt e viu.

— Dar de unde știi?

Mark se așază pe o margine de pat.

— L-ai văzut în sicriu? Eu nu am văzut nimic, sicriul era gol.

— Păi da, era gol, doar știi că din avion nu a rămas nimic, toți cei de la bord au fost îngropați în sicrie goale.

— Mark, Mir e viu, vrei, crede, nu vrei, nu crede. Fie. În câteva ore iau trenul, mă conduci?

— Nu cred că e o decizie bună, scutește-mă de priveliștea plecării tale.

— Bine, te scutesc, am zâmbit.

Gara mirosea a emoție. Locul în care oamenii vin și pleacă, locul în care oamenii întâmpină persoanele dragi sau le urează un drum bun. Nu doream să fiu petrecută, nu doream să mi se facă inima grea văzându-mi prietenii triști, nu doream să simt acea emoție de durere cu cei dragi. Am urcat în tren și priveam peste geam. Trenul încă nu pornea, așteptam cu nerăbdare pornirea acestuia, căci cu cât mai degrabă ne mișcam din loc, cu atât mai repede avea să mă îndepărtez de trecutul meu. Priveam peste geam, trenul se mișca, număram un copac, al doilea, al treilea... deja sunt în viitor.