Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 6

Din cea mai cumplită durere se naște divinul.

Relația dintre mine și noapte a însemnat întotdeauna detestare reciprocă. Toată ura din mine era îndreptată asupra nopții. Pe an ce trecea, insomniile-mi deveneau din ce în ce mai frecvente, totul se explica prin faptul că îmi era frică de dimineți. Această fobie putea fi descrisă printr-un singur cuvânt —„dimineața".

De fiecare dată când mă trezeam, nu știam cine sunt, unde mă aflu, nu sesizam viața. Eram asemenea unui om căruia nu i s-a oferitposibilitatea să descopere treptat lumea. Deschideam ochii și scoteam sunete ca un copil care abia a văzut lumina zilei. Descopeream culori ce mă înspăimântau, forme care se mișcau și sunete care atacau. Dădeam din mâini și picioare pentru a mă apăra. Urlam ca un om sfâșiat de fiare. Doar atunci când cineva mă îmbrățișa, simțind apărare și siguranță, mă calmam.

Probabil anume din acest motiv detestam noaptea. Mă făcea slab. Mă transforma într-un copil. Nu-mi plăcea nici să fiu slab, nici să mă simt astfel. Mi se părea ridicol ca un om care știa ceea ce știam eu, anume viitorul, să se teamă de ceva. Greșeam. Viitorul este cel mai de temut. Acesta se joacă cu oamenii precum un păpușar cu păpușile sale. Și nu, tu nu ești spectatorul. Tu ești păpușa din mâna lui. Eu eram păpușa.

În fiecare dimineață, scenariul se repeta. Pentru a mă restabili și a reveni la normal, aveam nevoie de câteva ore. Învățam să merg, să vorbesc, să aud, să gândesc... Să trăiesc zi de zi, dimineață de dimineață. Secvențele din viitor mă înnebuneau, neînțelegând de ce în oglindă arătam ca un copil, iar în amintiri mă vedeam un bărbat matur.

Până să apară domnul Frank, dădaca mea, doamna Tess, trecea împreună cu mine prin acest infern. Aceasta avea răbdare îndeajuns cu acel copil abia apărut pe lume. Nutream o iubire enormă față de ea, considerând-o uneori ca o mamă. Ea era cea pe care o găseam în fiecare dimineață alături. Cea care, printr-o mângâiere, reușea să mă apere de propria neștire.

Coșmarul nu se oprea aici. Erau dimineți în care eram incapabil să însușesc ceva. Dimineți care mă blocau într-un prezent atât de străin, încât îmi doream să nu mai simt nimic. Zile negre, așa numeam astfel de zile. Zile în care eram lipsit de orice amintire, lipsit de trecut și de viitor. Un tunel negru, pe care traversându-l, nu depistam nimic în afară de un întuneric infinit. Eram o simplă bucată de carne care tremura și plângea continuu, iar în loc de sânge prin venele mele curgea groază...

Într-un moment, mama nu mai suportă aceste scene. Servitorii veneau și plecau mai des ca oaspeții. Despre anormalitatea mea aflau din ce în ce mai mulți. S-a luat decizia să mă mut împreună cu domnul Frank și doamna Tess în casa din pădure. Anii cei mai frumoși din viața mea au fost trăiți acolo. Trăiam fără griji și frici. Eram iubit pentru ceea ce sunt. Ce ar conta mai mult? Anume atunci am înțeles că din cea mai cumplită durere se naște divinul.